Coşmarul

aaccent | Just another WordPress.com site

Coşmarul

Episodul 1

Nu trecuse decît cîţi-va ani de la revoluţie. Era iarnă. Februarie 1996.

Un anunţ publicitar din ziarul local îmi atrăsese atenţia, mai ales că insista de ceva timp.

Suna cam aşa: „Caut şofer cu auto pentru deplasare în străinătate”.

Cum atunci era la modă ieşirea din ţară, mă gîndeam că n-ar fi rău să încerc şi eu, în ideea că aş cîştiga ceva mai bine.

M-am hotărît şi am sunat. Îmi răspunde cineva care mă şi invită la interviu.

La ora fixată ne-am întîlnit şi intrăm în ceva amănunte. El voia un şofer serios cu multă experienţă, şi cu maşină bună, pentru drumuri lungi şi dese. Zicea că era afacerist autorizat să practice comerţul cu obiecte preţioase în toată Europa. Dar deocamdată deschisese nişte filiale în Polonia.

În urma publicităţii pe care şi-o făcuse, se oferise destui amatori, el urmînd să aleagă. Aşa că nu-mi făceam iluzii. Dacă nu mă suna în două-trei zile, nici nu mai trebuia să sper că voi ieşi cu el din ţară. Nici paşaport nu-mi făcusem. Dar nici nu mă grăbeam. Era mare înghesuială la serviciul paşapoarte. Nu se respecta nici o regulă decît cea a dării de mită şi a cunoştinţelor plătite.

Cum eu aveam o Dacie vişinie (grena), măcar că era întreţinută bine, nu mă mai aşteptam să fiu ales dintr-atîţia alţii care poate că aveau maşini străine mai performante. De aceea mi-am văzut de treburile mele fără să mă mai gîndesc la ieşirea din ţară. Dar se vede treaba că nu conta ce hotărîre luam eu. Era Cineva care hotărîse pentru mine şi care nu ţinea cont de părerea mea. Şi cînd mă gîndesc că pe vremea aceea nu eram credincios... Chiar eram ateu convins.

Nu se-ncheiase săptămîna că şi primesc telefon de la persoana care terminase selecţia, zicîndu-mi că dintre toţi care s-au prezentat la interviu, doar eu îndeplineam condiţiile... drept urmare am fost ales.

Într-un fel mă bucuram, dar parcă şi un fel de îngrijorare pusese stăpînire pe mine.

Omul a mers cu mine, a dat mită pe la cei de la paşapoarte, şi mi-a făcut paşaport imediat. În ziua aceea l-am şi primit. A plătit şi asigurări internaţionale (cartea verde) pe 15 zile.

Fără „carte verde” nu se putea ieşi din ţară cu maşina.

Era un început de februarie geros şi bogat în ninsoare.

Aveam baterie nouă, cauciucuri noi speciale pentru iarnă, motorul funcţiona perfect... pornea la sfert, cît de ger era afară.

Privitor la maşină nu-mi făceam griji absolut de loc.

Altceva mă punea pe gînduri.

Eu prevăzusem cam cu o lună în urmă ce avea să se întîmple, dar nu-mi puteam imagina ceva concret. Simţeam că omul acela era un şarlatan, măcar că părea foarte simpatic şi plin de bun simţ. Prefăcătoria lui, şi făţărnicia, pe care le masca destul de bine, le-am intuit imediat ce am schimbat primele cuvinte. Dar nu am dat îndărăt. Eram hotărît să ies din ţară. Şi ieşeam cu el pentru că el mi-a făcut paşaportul şi a plătit cartea verde. Dacă renunţam, ar fi trebuit să-i restitui banii cheltuiţi cu mine, plus că-l şi-ncurcam cu data plecării.

Stabilisem cît trebuia să mă plătească, şi deja mi-a dat jumătate din sumă în „mărci germane” pentru două săptămîni, iar dacă-mi convenea se prelungea înţelegerea.

Totuşi, ca să fiu eu mai sigur, am solicitat de la el să-mi dea scris că-mi asigură cazare, masă, întreţinerea maşinii, şi că nu mă obligă la fapte ilicite. Am cerut şi amănunte despre ce urma să facem în Polonia, dar mi-a tăiat-o scurt că este secret profesional.

Îmi scrie în dublu exemplar ce solicitasem, fără să amintească nimic de faptele ilicite.

Atunci i-am spus următoarele: ,,Eu nu vreau să te-ncurc, şi-aş vrea să nu mă-ncurci nici tu. Mergem impreuna, dar tu ma vei trăda, si-ti vei ajunge scopul acolo. Iar eu chiar dacă voi ramine fara bani, fara mincare, fara benzina, si voi indura un frig de ─25ºC, şi nu-mi va fi usor, voi ajunge totuşi înapoi acasă cu tot cu maşină, şi sănătos”.

Bineînţeles că a negat, asigurîndu-mă că el este de bună crednţă, şi că n-are de ce să-mi fie frică. Eu urmînd să-i fiu la dispoziţie cu maşina, fără să fac nimic altceva decît şoferie.

Următoarea zi fiind Duminică, trebuia să şi plecăm. Doar noi doi. Condiţia era să mergem în paralel cu un autocar ce mergea cu excursionişti la Varşovia. Numai că noi odată ce intram în Polonia trebuia să mergem la Katoviţe. Motivase că şoferii autocarulului cunoşteau traseul prin Ukraina, iar noi ne-am fi rătăcit din lipsa indicatoarelor rutiere şi fără să ştim ruseşte.

Trebuia să trecem Vama Siret spre Cernăuţi numaidecît la ora 5 dimineaţa.

Mi-am pregătit repede maşina de drum lung. Am schimbat uleiul la motor, am reglat presiunea la roţi, mi-am luat un sac de nisip şi o lopată, triunghuri reflectorizante, stingător, lanternă, un atlas rutier, actele, şi lăsînd banii acasă, am pornit la drum. Doar 50 de mărci aveam cu mine pentru orice eventualitate. Pe parcurs am observat că mai aveam 10 mărci uitate în portofel. Aveau să-mi prindă bine.

Facem plinul la rezervor şi ne îndreptăm mai întîi către Botoşani, ca să ajungem autocarul din urmă pe traseul lui. Eu n-aş fi ocolit şi aş fi mers direct Suceava, dar dacă aşa era în plan... Mai tărziu mi-am dat seama că el a luat nişte benzină [în patru canistre de cîte 20 litri], de la un şofer cu cisterna ce aproviziona la PECO. Canistrele trebuiau trecute graniţa în portbagajul autocarului. În Dacie era interzis. Asta numai ca să nu alimentăm prin Ukraina de la benzinăriile lor. Nu aveam bani de-ai lor. Pe vremea aceea ei nu mai aveau „ruble ruseşti”, punînd în circulaţie un fel de „cupoane”, despre care n-am aflat valoarea.

La ora 3:00 noaptea eram la graniţă.

Episodul 2

Am găsit cozi kilometrice de maşini, mai întîi la pichetul poliţiei de frontieră, şi imediat după aceea înainte de a intra în vamă. Dar nu se respecta rîndul care mergea foarte anevoios. Cine avea cunoştinţe şi dispunea de bani, trecea pe lîngă rînd, dădea şpagă cui trebuia, şi avea drum deschis. Acelaşi lucru aveam să-l cunosc şi-n Ukraina.

Uitasem să vă spun că omul meu care mă închiriase cu tot cu maşină, era un tip roşcat cu barbă.

Nu se vopsea. Aşa era culoarea părului.

Mă uitam la el şi-mi aminteam că citisem un basm în primii ani de şcoală în care se spunea: ,,De omul roş să te fereşti”, numai că eu n-am păstrat distanţa legală.

Omul roş avea cunoştinţe şi relaţii pe la punctul ăsta de frontieră berechet. Tot felul de feţe dubioase la acea oră întunecată mă priveau cu tîlc în timp ce vorbea cu el. Toţi arătau a infractori, talhari, şarlatani şi bătăuşi. Dar nu-mi era frică. Ştiam că voi scăpa de ei. Nu ştiam cum, dar eram sigur.

Pînă la ora 5:00 mai erau două ore. Autocarul nu l-am văzut. Avea trecerea prin altă parte.

Mă gîndeam cum o să trecem vama chiar la ora 5:00, cînd funcţie de mişcarea de melc a coloanelor de maşini, ne-ar fi trebuit poate chiar o săptămînă.

Ninsoarea nu slăbea şi stratul de zăpadă îngreuna circulaţia.

Mai erau 20 minute pînă la ora precizată şi omul roş vine de undeva din întuneric indicîndu-mi să trec cu maşina pe lîngă rînd fără să mă opresc la pichetul poliţiei de frontieră.

Mi-era frică să nu rămîn fără acte şi să nu-mi întocmească dosar penal sau poate o amendă zdravănă. Dar cum intrasem în horă, nu-mi rămînea decît să joc la risc.

Am trecut de frontierişti, şi am ajuns la vamă tot pe lîngă rîndul de maşini, în huiduielile şoferilor de camioane care se simţeau ignoraţi.

Un vameş pregătit, care menţinea poarta închisă, cînd ne-a văzut, a şi deschis poarta doar pentru noi. A aplicat ştampila pe paşapoarte, şi fără a ne verifica prin maşină bagajele, ne-a lăsat să trecem.

Pe terenul neutru dintre cele două ţări nu era chiar aşa de mare rîndul de maşini. Poate am fi trecut vama Ukraineană cam într-o oră, dar şi aici a funcţionat şpaga.

Aşa ne-am trezit circulînd prin Ukraina pe timp de zi. Am aflat că ziua nu era pericol să fim atacaţi de „beretele negre”. Nici poliţiştii nu prea cereau suveniruri la tot pasul.

Zăpada se topea, şi drumurile deveneau mizerabile.

De la Cernăuţi pînă la vama Mostişka erau peste 400Km. I-am parcurs cam în 10-11 ore.

Nu mergeam încet, dar ori ne rătăceam din cauza lipsei indicatoarelor, ori ne oprea poliţia rutieră pentru verificări. Şi nu mai mergeam împreună cu autocarul. Noi trebuia să ajungem mai devreme decît autocarul la Mostişka pentru a aranja treburile cu şpaga la vameşi.

Autocarul era oprit mai des de către poliţişti pentru a-şi căpăta suvenirurile.

Am trecut prin Kolomia, Ivano-Franciski, Rogatin, L`Viv.

La Mostişka am fost întîmpinaţi de alţi atleţi români cu feţe de criminali şi musculoşi de parcă făcuseră culturism.

Să-l fi văzut pe omul roş cum se lăuda lor, cu maşina şi şoferul lui... referindu-se la mine.

Am băgat de seamă că fiecare vamă era controlată permanent de un fel de mafioţi români care asigurau trecerea celor pe care-i cunoşteau, şi-i împiedicau pe cei ce nu-i cunoşteau dacă nu colaborau cu ei sau dacă nu contribuiau cu ceva sume importante. Tot ei se ocupau şi de schimbul valutar fraudulos.

Rîndurile de maşini erau destul de mari şi aici, dar procedeul cu şpaga a funcţionat perfect.

„Meseriaşii” care păzeau pe vameşi, şi-au făcut datoria, comportîndu-se într-un fel deosebit cu omul roşu. Ziceau că este „mare mahăr”. Nu ştiu cum se traduce. Sper să nu fie ceva ce nu trebuia să scriu. Dar aşa s-au exprimat ei, şi-l respectau ca atare, de erau în stare să ia şi poziţia de drepţi ca să-i dea onorul ca la armată. Deci eu transportam un fel de „tartor principal”. Poate că era un fel de şef al mafioţilor într-o anumită ramură.

Graniţa am trecut-o relativ uşor. Prima localitate din Polonia era „Medica-Semeş”.

Atlasul rutier pe care-l aveam atunci, cumpărat din România, specifica şi localităţile astea.

Ne-am oprit să aşteptăm autocarul ce întîrzia să apară.

Abea aici am aflat că din autocarul ce urma să se îndrepte spre Varşovia, trebuia să luăm patru tineri între 14-16 ani, pe care trebuia să-i ducem cu noi la Katoviţe.

Omul roşu (marele mahăr) aplicase un fel de strategie. Plătise excursia celor 4 copii ca să meargă în mod special cu autocarul prin România şi Ukraina, ca să nu bată la ochi, şi să nu iasă în evidenţă cu ce se ocupa el. Aşa era mai comod, nemaitrebuind să dea explicaţii eventualilor poliţişti mai curioşi si plini de zel.

Eu fiind foarte obosit, am adormit aşteptînd. Şi a adormit şi omul roşu, măcar că el dormise pe locul din dreapta, cu spătarul dat pe spate, cît am condus eu.

Se făcuse seară cînd ne-am trezit. Nimeni nu ne deranjase.

Mahărul era vădit îngrijorat. Cele 4 canistre cu benzină erau în autocar, şi eu mai aveam în portbagaj doar o canistră metalică cu 20 litri de benzină. Nu ne ajungea pînă la Katoviţe.

Plus de asta, cei 4 minori, nu ajunseseră în maşină cu noi. Trebuia să întrebe la vamă dacă autocarul a fost întors din drum sau dacă a trecut cu bine. Şi dacă o fi trecut, se întreba de ce n-o oprit ca să coboare cei 4 băieţi. Noi stăteam cu maşina exact pe unde trebuia să treacă autocarul. Era imposibil să nu fim văzuţi.

Cînd s-a-ntors la maşină, era şi mai încurcat decît cum plecase. Nimeni nu putea să-i dea vre-o informaţie despre autocar. Asta presupunea că a fost blocat undeva prin Ukraina. Prin telefon nu se putea lua legătura nicicum. Nu erau telefoane mobile pe atunci, asa cum sunt acuma. Rareori vedeai pe cineva care vorbea la un telefon mobil.

Acum îi părea rău că am luat-o înaintea autocarului, în loc să fi mers odată cu el. Plătise destui bani pentru excursia celor patru minori, plus cît mai dăduse pe benzina din cele patru canistre... Îşi număra banii, pentru că nu-şi luase mulţi cu el, decît pentru strictul necesar. În partea poloneză nu mai era nici un om de-a lui de la care să se împrumute. M-a-ntrebat dacă mi-am luat eu ceva bani la mine.

Fiind conştient de faptul că nu era suficientă benzină pentru a ajunge la Katoviţe, am scos cei 50 de mărci pentru cheltuială. Promisese că mi-i dă înapoi cu dobîndă, imediat ce începem treaba. În Polonia era o marcă germană litrul de benzină. A făcut el socoteala, şi cu cît mai adăuga el, zicea că ajungem la Katoviţe. Traseul era prin: Rzeszovia, Tarnow, Krakovia.

Am pornit la drum.

El, stăpînindu-şi cu greu nervii, a adormit din nou pe scaunul din dreapta, iar eu conduceam orientîndu-mă după indicatoarele reflectorizante foarte bine amplasate. Eram fascinat de curăţenia de pe asfalt şi de pe trotuare. În rest era zăpadă din belşug. Şi se instala deja Crivăţul. Circulam cu viteze mari, cam 120-130Km/h, uneori depăşeam pînă la 150Km/h. Comparativ cu Romania unde circulam doar cu 50-80Km/h, pentru mine era ceva deosebit. Imi doream sa fi fost si-n Romania asemenea drumuri ca in Polonia.

Era trecut de miezul nopţii cînd am ajuns la Katoviţe.

Acolo eram aşteptaţi la un hotel compus din două pavilioane, faţă-n faţă, cu parcare între ele.

Nu în Katoviţe, ci undeva într-un orăşel numit Tychy, în apropiere de Uzina de autoturisme „Fiat Autopoland”. Abea de aici avea să înceapă adevăratul coşmar.

Episodul 3

Odată ajunşi la destinaţie, constat că eram pe roşu la capitolul benzină. Nu cred că mai aveam 2-3 litri de benzină. Şi eram ameţit de oboseală şi de foame. Doar prin Ukraina mîncasem ce luasem la pachet de acasă. Marele mahăr se ospătase şi în timpul mersului, dar eu nu căpătam nimic. Tot promitea el că urma să mîncăm la un restaurant... dar a rămas cu promisiunea. Nici eu n-am insistat, fiind nerăbdător să ajung la capătul traseului, să fac un duş, şi să mă odihnesc într-un pat. Eram sătul să stau doar în poziţie de „semn al întrebării” la volan.

Cînd am ieşit din maşină, mă clătinam de parcă eram beat.

Mahărul m-a sfătuit să mai rămîn la maşină în parcare, pînă aranja el ploile cu cazarea.

Între timp apar membrii echipei lui, ca să mă vadă şi să facem cunoştinţă. Dar ei aveau şi o altă misiune de a forma un fel de paravan (fiind destul de mulţi) în faţa recepţionerului, ca să pot intra eu fără să plătesc. Aşa am intrat într-unul din cele două pavilioane care-mi amintea de un alt pavilion de tabără militară de la Drajna (pe malul Teleajenului, lîngă Ploieşti).

Un hol lung şi larg, despărţea deoparte şi de alta nişte camere foarte mari şi înalte, cu cîte 10 paturi de fier în fiecare cameră. În una din ele, unul din paturi mă aştepta provizoriu pînă se lămureau mai bine lucrurile. Era ora 1 din noapte, şi locatarii din camerele acelea erau încă în stare de veghe. Nu dormeau nici unul. Şi se vorbea româneşte, dar o românească de aceea de maidan. Se asculta „manele” la greu... fum de ţigări înecăcios, aburi de alcool...

Un tip cu moacă de criminal rînjeşte către mine întrebîndu-mă dacă am vre-o lamă de bărbierit. I-am oferit un big, dar nu era mulţumit. El voia doar o lamă cu două tăişuri. Eram curios de ce folosea ceva ce deja ieşea din uz şi aproape că nu se mai comercializa. S-a limitat să-mi explice că avea bătături pe care le tăia cu lama, dar nu era adevărat.

Ceilalţi voiau să afle cît mai multe despre mine, fiind invidioşi că eram şoferul şefului.

Eu nu ştiam că mahărul le dăduse dispoziţie să nu mă sperie.

Şeful mahăr, mă lăsase în compania celor din cameră care mă tot îndemnau să mă culc, deoarece a doua zi aveam mulţi Km de făcut. Dar eu preferam să mai trag de timp ca să adorm odată cu ei, nu înaintea lor, măcar că eram atît de obosit. Aşa mai aflam şi eu cu ce se ocupau ei. Mai întîi am insistat să aflu în ce scop se foloseau lamele şi nu bigurile. Eram sigur că nu pentru bărbierit, nici pentru bătături.

Cineva a îndrăznit să mă tragă deoparte ca să-mi spună că lama era o ustensilă indispensabilă în activitatea pe care ei o desfăşurau. Fără ea riscai să fii prins, riscînd închisoarea.

Ei furau şi tîlhăreau prin bazaruri, unde era aglomeraţie, iar în cazul în care erau observaţi şi s-ar fi ţinut careva după ei, acela avea să fie o victimă sigură, sfîrşind urmărirea cu obrazul tăiat, sau chiar nasul, ori vre-un ochi secţionat, şi chiar mai rău dacă se nimera să i se taie jugulara. În felul acesta ei reuşeau să se facă dispăruţi prin mulţime, în timp ce victima asigura distragerea atenţiei cerînd ajutor. Dacă n-aveai lamă, te dotau ei măcar cu un cuţitaş.

Nu mi-am putut imagina asemenea sadism. Şi nici cum de-am putut eu nimeri într-un asemenea anturaj. Ştiam de acum că trebuia să fac tot posibilul să evadez din mijlocul lor. Dar nu ştiam cum, că erau organizaţi ca la armată. Aveau planton care se schimba din două în două ore. Fiecare din ei aveau sarcini precise. Mahărul avea informatori asiguraţi care nu stăteau pe gînduri să aplice legea pumnului şi a cuţitului dacă li se părea că cineva chiar din echipă cu ei ar fi depăşit anumite reguli. Orice mişcare de-a mea era serios studiată şi eram urmărit chiar şi cînd mergeam la toaletă.

Nici măcar foame nu-mi mai era. Oricum, promisiunea de a mînca la restaurant s-a dovedit a fi deşartă. Am mai ciugulit nişte firimituri ce-mi mai rămăsese din pacheţelul pe care-l luasem de acasă.

Patul în care eram instalat era a fiului mahărului ce dubla plantonul în mod special ca să mă supravegheze pe mine. El urma să doarmă în timpul zilei, fiind scutit de a merge la „produs”.

În ascuns ei puneau alte planuri în aplicare, inclusiv şi referitor la mine.

Episodul 4

Din discuţiile avute cu ei, am aflat despre tehnica de jefuire a celor de prin bazaruri. Ei nu fregventau mereu acelaş bazar. Cunoşteau toată Polonia. Nu le trebuiau hărţi, nu întrebau pe nimeni, se ghidau după îndicatoare şi ajungeau acolo unde-şi propuneau să facă rost de tot felul de lucruri pe gratis. Mai întîi făceau un tur de orizont prin bazar ca să vadă unde meritau să atace, apoi se grupau lîngă taraba cuiva; fiecare luînd în mînă cîte un lucru de valoare, mimînd că-l studiază şi chiar întrebînd preţul, ca şi cum ar fi fost foarte interesaţi să cumpere.

O altă grupă se afla în spatele celui vizat, căutîndu-şi de lucru pe la tarabele vecine de la care nu furau nimic. Dar ei erau atenţi la ce făceau cei din prima grupă. Cînd vedeau că vînzătorul era superocupat cu explicaţiile şi avea toată atenţia îndreptată asupra primului grup, ei, foarte degajaţi, se strecurau printre tarabe, de ajungeau să-l deposedeze pe vînzător de lucrurile pe care le avea în spatele lui. Dacă erau observaţi, se făceau că vor să cumpere, în timp ce cei din prima grupă se făceau nevăzuţi cu tot cu lucrurile pe care puseseră mîna.

Strategia de „lucru” se putea modifica de la caz la caz. Dacă era urmărit unul din ei, şi nu apucase să folosească „lama”, toţi ceilalţi făceau tot posibilul să-i împiedice pe urmăritori în fel şi chip. Aveau o imaginaţie de speriat. Se pierdeau apoi prin mulţime ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat, fără să alerge şi fără a se uita în toate părţile. Dacă era întrebat de unde are lucrul pe care-l ţinea în mînă, replica foarte senin că l-a cumpărat. Ştia şi preţul, că doar negociase cu vînzătorul. Cum să se dovedească că l-ar fi furat? Nu erau prinşi în flagrant.

Şi nu aşteptau ei să fie prinşi. Dădeau „tunul”, şi plecau din bazar imediat.

Maşina îi aştepta cu motorul pornit; demarau în trombă... cine să le mai pună sare pe coadă.

Ei furau şi numere de înmatriculare poloneze ca să le aplice peste numerele originale cu o anumită tehnică, în aşa fel încît să le poată scoate cînd considerau că nimeni nu-i urmăreşte.

Şi nu era doar un singur şofer la maşină. Fiecare era şofer chiar şi fără pemis de conducere.

În România erau alţi „gealaţi” de-ai lor care, prin telefon, le spuneau de ce trebuiau să mai facă rost de prin bazarurile Poloneze, ca să le vîndă la clienţi amatori de chilipiruri, sau să le ducă la consignaţii. Cerinţele erau uriaşe, şi cei din Polonia trebuiau să grăbească şi să înteţească jafurile, furînd cît mai multe lucruri valoroase, dar şi tot felul de mărunţişuri în cantităţi foarte mari. Electronicele erau cele mai cerute.

Marfa sustrasă din bazar, era livrată în România cu autocarele care pe lângă calatori mai transportau şi bagaje.

Parte dintre lucrurile furate erau vîndute în alte bazaruri la unii clienţi care se bucurau că plăteau mai puţin, dar după aceea rămîneau fără portofele şi chiar fără obiectul cumpărat.

Cred că preţ de o oră am tot discutat cu ei, arătîndu-mă foarte entuziasmat, dar numai Dumnezeu ştia ce se petrecea în inima mea. Eram obligat să joc teatru, ca să nu dibuiască intenţia mea de a mă despărţi de ei. Chiar gîndeam în sinea mea că ei trebuiau să facă plinul la rezervor şi aş fi găsit eu un prilej de a dispărea cu tot cu maşină, fără să ajung în situaţia ca să practic atrocităţile povestite de ei.

La un moment dat apare „omul roş” care părea surprins că nu adormisem. Ştia cît de obosit eram. Îmi cere cu tupeu cheile de la maşină, motivînd că-şi uitase paşaportul în torpedou.

Ca să nu-i dau cheile, am preferat să ies eu cu el, aşa în şlapi cum eram, prin zăpadă.

Nu se aştepta ca să nu-i dau cheile. El se simţea propietarul meu şi a maşinii.

Aveam antifurt la portiere, şi era foarte atent cum descuiam maşina.

Paşaportul lui nu era în torpedou, dar fusese un motiv ca să vină singur să deschidă maşina.

Nu i-a reuşit de data asta. Ne întoarcem şi-mi recomandă să dorm pentru ca să fiu odihnit.

Simţeam că ceva se punea la cale. De aceea nu m-am îmbrăcat cu pijamale, rămînînd în trening. Şi tot nu m-am culcat. Trebuia să fiu atent să nu-mi ia actele, nici cheile.

După un sfert de oră, mahărul apare din nou spunînd că are nevoie de chei ca să meargă cu maşina pînă la gară. Eu ştiam că el nu avea carnet de conducere, şi m-am oferit să-l duc eu, cît de obosit eram.

Mi-a explicat că în Polonia se circula şi cu buletinul, că poliţiştii nu ştiau limba română crezînd că buletinul era permis de conducere. Plus de asta nici nu te oprea nimeni dacă respectai regulile de circulaţie, etc. Pe de altă parte, maşina era un bun comun, că doar o închiriase el, şi că eu trebuia să mă supun regulilor lui.

Intreasem un pic în alertă, dar mi-am stăpînit îngrijorarea spunîndu-i că nu mă simţeam obosit şi că aveam eu plăcerea să merg cu el la gară. Mai învăţam şi eu străzile...

Pînă la urmă îmi spune ce avea de gînd. Voia să meargă cu fiu-su la Varşovia ca să vadă dac-au ajuns cei 4 minori cu autocarul acolo (pentru ai recupera).

I-am zis că beau o cafea şi merg eu cu el la Varşovia, dacă pune benzină.

Cînd a auzit de benzină, că nu mai era, a preferat să meargă cu trenul. Îl costa mai puţin.

A împrumutat nişte bani, de la altă echipă care urma să mă ia în primire pînă venea el de la Varşovia.

În drum spre gară motorul se bîlbîia funcţie de cum primea benzină sau nu primea.

În felul acesta a trebuit să trecem pe la o benzinărie ca să putem ajunge la gară.

A pus 10 litri de benzină. Venise şi fiu-su cu el, ca să-mi arate drumul la întoarcere.

Comportarea mea l-a satisfăcut, astfel încît părea sigur că făcuse o achiziţie bună.

Omul roş a plecat la Varşovia.

Fiu-su s-a-ntors cu mine la pavilion avînd grijă să nu mă rătăcesc.

Aveam ocazia să plec atunci, dar ce făceam numai cu 10 litri de benzină. Gerul se înteţise. Hainele mele groase erau la hotel. Mîncare n-aveam. Obosit eram. Nu cunoşteam limba. Nu ştiam nici la cine să cer ajutor. N-aveam telefon mobil. Nici bani n-aveam. Cum să fi plecat? Ei ştiau că nu puteam să plec. Nu-şi făceau griji.

Prima dată trebuia să mă odihnesc. Apoi trebuia să mi se umple măcar rezervorul. Şi-mi mai trebuiau bani ca să mai cumpăr benzină pe traseu, dacă voiam să mă întorc în ţară. Aveam nevoie de bani şi pentru taxele de la trecerea frontierelor. Cine mi-i dădea? Mîncarea nici n-o mai pusesem la socoteală. Nu întrezăream nici o soluţie.

M-am aşezat în pat, şi măcar că nu eram credincios (fiind un ateu convins), mă rugam la Dumnezeu să facă ce-o şti cu mine, numai să mă aducă din nou acasă, că eu nu puteam.

Mi-am pitit bine actele şi cheile sub pernă. Nu mă vedea nimeni, că i-am găsit pe toţi dormind.

În clipa următoare am adormit şi eu. Nu-mi amintesc dacă am visat ceva.

Episodul 5

La ora 7:00 dimineaţa, s-a dat deşteptarea ca la armată.

Eu doar am auzit, fără să mă pot trezi din somn. Am auzit toată agitaţia lor, şi aşa cum dormeam simţeam perna sub cap, fiind vigilent ca să nu-mi umble careva sub ea. Dormeam, dar parcă eram şi treaz în acelaş timp. Şi nu visam. Ştiam ce fac toţi ceilalţi, măcar că nu-mi puteam deschide ochii. Şi parcă nici nu mai eram în pat, deşi eram. Parcă-i priveam de altundeva. Şi-i vedeam pe toţi. Auzeam tot ce vorbeau. Mă vedeam şi pe mine cum dormeam. Eram singurul care nu mă sculasem din pat.

Ceilalţi se mişcau foarte repede... cred că în 10 minute erau îmbrăcaţi, aranjaseră şi paturile...

De mine nu se atinsese nimeni. Pe hol s-au organizat în grupe de cîte 5 împreună cu cei din camerele alăturate. Numărasem 30 de indivizi. Dormeam în pat, dar ştiam şi vedeam tot ce se petrecea nu numai în camera unde eram. Toată trupa a plecat în grabă cu 6 maşini.

În cameră cu mine se aşezase între timp feciorul mahărului, într-un alt pat, ca să doarmă. Fusese treaz toată noaptea. Acum predase ştafeta supravegherii mele la alţi 4 gealaţi din altă cameră, care nu prea se grăbeau să plece. De la ei împrumutase omul roş, nişte bani ca să poată pleca la Varşovia, iar el mă împrumutase pe mine lor, cu tot cu maşină, în lipsa lui.

Pe la ora 9:00, unul din ei se apropie de mine, trezindu-mă uşor. Cînd am deschis ochii, îmi zice să mă pregătesc fără grabă ca să mergem într-un bazar la vre-o 50 Km distanţă. Ei voiau să-şi bea cafeaua iar eu trebuia să mă bărbieresc. Încă n-aveam dreptul la cafea. Nici n-am cerut.

În timp ce mă bărbieream mă gîndeam cum să iau cu mine şi geanta de voiaj fără să dau de bănuit. Am lăsat apa să curgă cu zgomot, şi tiptil, am ieşit din baie. Intru în cameră, fără să fac zgomot, îmi iau geanta, şi cum tipul care dormea nu dădea semne de alertă, am ieşit pe hol. Uşa de la camera celor care mă aştepta, era deschisă. Îi auzeam vorbind.

Nu trebuia să trec pe acolo ca să cobor pe scări. Mergeam lejer, fără grabă, ca să nu dau de bănuit ce intenţionam. Mai aveam cîţi-va paşi ca să intru pe casa scării. Cineva mă văzuse, şi toţi 4 s-au repezit după mine. M-am oprit. Dac-aş fi alergat, cu siguranţă m-ar fi prins. Nu puteam pleca cu maşina fără ca s-o pregătesc în prealabil. Era plină de zăpadă. Ninsese toată noaptea. Imediat m-au întrebat de ce mi-am luat geanta de voiaj cu mine. Am motivat că încă nu era stabilit în ce cameră voi fi cazat, şi cum n-o căram în spate, merita să o ţin încă în portbagaj pînă aflam unde voi dormi.

Au coborît cu mine, şi am ieşit cu toţii afară.

Se oprise din ninsoare dar stratul de zăpadă era de 30 cm. Zăpada de pe maşină era îngheţată.

Cum am descuiat, gealaţii au şi intrat în maşină tremurînd de frig. Eu doar am pornit motorul, şi am ieşit ca să dau jos zăpada de pe maşină. Nu mă ajuta niciunul. Ei mîncau mandarine şi tremurau înăuntru. Cu lopata am degajat spaţiul din spatele maşinii ca să pot ieşi din parcare.

În timp ce lucram, îmi aminteam că cele 6 maşini cu care plecaseră ceilalţi, nu aveau zăpadă pe ele. Motoarele erau încălzite şi cum au urcat au şi plecat.

I-am întrebat pe băieţi cum de celelalte maşini ale lor nu aveau zăpadă pe ele.

Întîi m-au privit miraţi, ştiind că eu nu eram treaz la ora cînd au plecat colegii lor. Apoi unul din ei îmi explică: Plantonul, pe timp de ninsoare, trebuie să menţină toate motoarele pornite, iar căldura din habitaclu era suficientă ca să topească fulgii de nea căzuţi pe maşini. Era dotat şi cu o lopată ca să facă loc prin jurul lor. Totul era pregătit pentru situaţii de urgenţă.

Dar ei se grăbeau şi nu aveau răbdare ca să pregătesc maşina.

Am deschis capota şi am chemat pe unul din ei care o făcea pe şeful. I-am arătat că nu voi putea merge cu viteze mari din cauza curelei de ventilator care fiind îmbătrînită era toată crăpată riscînd să se rupă, iar de rezervă nu aveam. Deci trebuia să mergem mai întîi pe la un magazin de piese auto ca să cumpărăm una sau două curele de ventilator. Plus de asta, mai trebuiau schimbate bucşele de la volan şi pivoţii, asta presupunînd că era mult de lucru. Ştiam că nu verificau ei dacă le spuneam adevărul, pentru că doar am vrut să-i sperii ca să nu mai mergem nicăieri. Numai cureaua de ventilator era o problemă. În rest totul era OK.

Cînd le-am mai spus că nici benzină nu aveam decît pînă la prima benzinărie, deja erau exasperaţi. Atunci apăruse şi un Taxi cu nişte clienţi pe care i-a lăsat în apropiere. Aşa s-au hotărît ei să meargă cu taxiul, fiind convinşi că eu mă voi întoarce în cameră. Le-am dat de înţeles că trebuia să-l aştept pe omul roş care-mi promisese că va rezolva toate problemele cu maşina, într-un atelier unde avea el pe cineva cunoscut. Era o născocire de-a mea pentru ca ei să înţeleagă că n-aveam de gînd să dispar. Mi-au recomandat să profit de ocazie şi să mă odihnesc bine. Din taxi, mă urmăreau să vadă că intram în hotel. Abea după aceea au plecat.

Episodul 6

Eram derutat şi ameţit. Gîndurile se succedau cu mare repeziciune, destul de contradictorii.

Nu ştiam ce să fac şi ce să aleg. Parcă mă aflam între ciocan şi nicovală.

Somnul nu-mi era împlinit. Merita să profit de ocazie, ca să mă odihnesc pînă apărea mahărul. Bănuiam că mai repede de următoarea zi nu putea să se întoarcă. Deci puteam să-mi permit să fac un duş. Poate găseam şi ceva de mîncare... simţeam o foame...

Trebuia să mă-ntorc la maşină ca să-mi iau geanta de voiaj. În ea aveam săpunul, detergentul şi două prosoape. Mai aveam şi cîte ceva de spălat... Cine ştie cînd mai prindeam o ocazie de asta ca să am atîta timp liber.

Nu eram hotărît dacă să urc scările. Aveam şi alternativa de a dormi mai întîi, ca să mă odihnesc, şi abea după aceea să fac duşul. Deci n-ar fi fost nevoie încă să iau geanta din maşină. Dar sus în cameră la ce puteam să mă aştept. Fiul mahărului avea şi el să se trezească. Şi dacă mă vedea oare ce-i voi fi spus? Oare ce mă aştepta de aici în colo?

Sigur că n-aş fi avut de ales. Oare chiar trebuia să fur cot la cot cu toţi derbedeii, talharii şi ucigaşii? Mie să mi se potrivească aşa ceva? Păi eu n-am fost făcut ca să fur, nici să tîlhăresc.

Şi dacă mă-mpotriveam, criminalii ăştia aveau să mă linşeze. Se contura destul de clar că indiferent ce s-ar întîmpla, eu nu venisem în Polonia ca să fur şi nici să-i ajut pe alţii ca să fure. Eu nu eram din acelaş aluat ca şi ei.

Gata. Nu mai fac nici duş, nici mîncare nu mai caut, nici nu-mi mai spăl, şi nici ochii cu fiul mahărului nu mai trebuia să dau. Simţeam că dispariţia mea de acolo din zonă era obligatorie. O altă ocazie mai nimerită decît asta, cine ştie cînd mai prindeam.

Eram un pic îngrijorat de faptul că neavînd bani, mîncare şi benzină, prea departe nu ajungeam, şi dacă mă prindeau afurisiţii aceia de infractori, nu mai scăpam cu viaţă.

Tentaculele lor erau ca de caracatiţă. Erau împînziţi în toată Polonia. Mahărul avea o fotocopie a paşaportului meu. Dacă o multiplica şi o dădea la toţi blestemaţii, era imposibil să nu fiu găsit. Şi chiar de aş fi avut cum să mă-ntorc în ţară, nu scăpam de vama Mostişka. Acolo avea oamenii lui, şi în Ukraina mi-ar fi făcut capătul.

Varianta cu o posibilă negociere paşnică nu putea fi luată în considerare. Adică să-l fi aşteptat pe omul roş ca să-i spun verde-n faţă că nu m-am înţeles cu el pentru ce mă punea să fac, era pe lîngă pierdere de timp, şi o mare gogomănie. Eram pe teritoriul lui, şi el plătise destul ca să mă aibă la îndemînă. Şi-apoi dacă mă retrăgeam cînd îi crăpa lui măseaua-n gură... brrr, era destul de fioros numai să mă gîndesc la aşa ceva. Era clar că-l încurcam, măcar că el mă încurcase pe mine mai întîi. Dar el nu mai avea timp să mai recruteze pe altcineva în locul meu. Ar fi devenit o fiară sălbatică. Singura soluţie pentru el ar fi fost să se pună la dispoziţia altcuiva ca un simplu subaltern. Ori lui îi plăcea să se comporte ca un şef.

N-avea rost să-mi mai fac atîtea gînduri. De ce să mă fi speriat singur.

Am închis ochii, mi-am cuprins capul în palme, şi am început să mă-nvîrtesc în loc, ca un fel de piruetă. Nu ştiu ce o fi gîndit persoana de la recepţie, văzîndu-mă ca un fel de titirez, dar nu făceam degeaba gestul acesta. Eram dispus ca în momentul cînd mă opream din rotaţie să merg în direcţia în care mă aflam cu faţa. În cazul în care n-aş fi fost cu faţa nici către scări şi nici către uşa de ieşire, aş fi dat cu banul. Dar m-am oprit cu faţa către ieşire.

M-am dus la maşină, fără să mai privesc în urmă. Nu m-am uitat pe hartă ca să ştiu în ce direcţie voi merge. Am plecat imediat unde am văzut cu ochii. Pe indicatoare degeaba mă uitam că oricum nu ştiam încotro să mă îndrept la cîtă benzină aveam în rezervor.

Am rătăcit pe asfalt cotind la stînga şi la dreapta de multe ori, numai să mă depărtez de acolo, de locul unde puteam fi oricînd în pericol.

Lacrimi mari curgeau pe obraji fără să le pot stăpîni.

Oare unde mergeam? Şi ce mă aştepta acolo unde ajungeam? Cine avea să-mi dea banii necesari ca să ajung înapoi în România? Unde voi dormi? Oare nu voi îngheţa şi voi muri de frig şi de foame? Dacă se defectează maşina ce voi face? Va trebui oare s-o abandonez?

Pe un indicator scria un nume de localitate în care am ajuns. Auschwitz.

Auzi unde ajunsesem eu. Ce căutam eu la Auschwitz? Zăream şi lagărele conservate ce-mi aminteau de faptul că citisem cum au murit atîţia oameni nevinovaţi în chinuri groaznice.

Deci situaţia în care mă aflam eu era o nimica toată, faţă de situaţia cumplită prin carte trecuseră cei care fuseseră găzduiţi în acele lagăre. Asta însemna că se putea şi mai rău.

Indicatorul ce indica nivelul benzinei cobora încet dar destul de ameninţător.

Încă aş fi avut cum să mă mai întorc la hotel pînă nu terminam benzina din rezervor.

Trebuia să-mi revizuiesc repede atitudinea. Poate că m-am pripit dezertînd. Tot mahărul trebuia să mă ajute ca să mă-ntorc în ţară, că doar el era vinovat. El m-a încurcat.

Mă frămînta un soi de remuşcare. Poate că a fost o greşeală fuga mea.

Am oprit într-o parcare ca să urmăresc harta şi să văd cam pe unde mă aflam faţă de Katowiţe şi faţă de Tychy.

Pe hartă am găsit scris că mă aflam la „Oswiecim”, dar la intrare în oraş am văzut că era scris şi Auschwitz. Distanţa nu-i mare între Tychy şi Auşwitz. Dacă mergeam drept, imediat aş fi ajuns. Dar eu cred că am mers mai întîi în direcţie opusă, spre Gliwice, m-am rătăcit pe la intersecţiile acelea, şi m-oi fi întors pe la Pszczyna ca să ajung la Auschwitz. Aşa că în loc de 20Km, am parcurs mai bine de 50Km.

Acum ştiam că pentru a mă-ntoarce la Tychy, mi-erau deajuns 2 litri de benzină.

Dar pe hartă văzusem că eram foarte aproape de graniţa cu Cehia, dar şi de Slovacia.

Am parcurs pe hartă drumul prin Ungaria pînă-n ţară. Nu mi se părea mult. Dar de unde făceam rost de benzină? De fapt de bani trebuia să fac rost, ca s-o cumpăr. Nici nu mă mai gîndeam la mîncare. Oare de ce nu-mi era foame? Nici sete nu-mi era. Frigul nu-l simţeam că eram în maşină, avînd căldură de la motor. Văzusem pe un termometru de intersecţie că erau minus 12 grade. Dacă aş mai fi continuat să merg aşa fără nici un rost, aş fi terminat benzina, iar frigul m-ar fi zăpăcit de tot. În loc să fi dormit ca să mă odihnesc, eu pierdeam timpul şi consumam benzina.

Cu un gînd eram să mă întorc la hotel, iar cu altul să nu mă-ntorc.

Calculam avantajele şi dezavantajele pentru ambele situaţii. Iată la ce cloncuzie am ajuns.

Ori că mă-ntorceam, ori că nu mă-ntorceam, de murit tot aş fi murit.

Talharii şi criminalii aceia poate că m-ar fi supus la tot felul de suferinţe, înainte de a mă omorî, ca să fiu un exemplu pentru alţii care ar mai fi îndrăznit să dezerteze.

Dacă alegeam să mor de frig şi de foame, cel puţin se reducea suferinţa. De aceea am hotărît să nu mă mai întorc printre infractori. Funcţie de benzina pe care o mai aveam, cred c-aş fi ajuns la una din graniţele apropiate. Problema era cum treceam de graniţă că nu aveam cu ce plăti taxele de tranzit.

Aveam un carneţel la mine, în care mi-am notat cam tot ce mi se întîmpla. L-am scos ca să-l actualizez cu toate noutăţile. Îmi pare rău că nu-l mai găsesc acum. Dar toate întîmplările de atunci mi le amintesc de parcă ar fi fost recente. Totul a rămas înregistrat în memorie cu lux de amănunte.

Episodul 7

Carneţelul stătea de mult în maşină fără să-i fi găsit vre-o utilitate. Şi acum avea şi el un rost.

Am început cam aşa:

[Cine mă găseşte mort, să facă un efort ca să sune la telefonul... sau să anunţe familia mea care se află în România... Aş vrea ca acest carneţel să ajungă acasă, pentru ca să se ştie prin ce am trecut] ~ şi-i asiguram pe toţi că-i iubesc, că-i iert pe toţi care consideram că-mi greşise, plus sfaturi pe care le putea da un om muribund.

Pur şi simplu nu vedeam nici o ieşire din situaţia în care mă aflam, decît că aşteptam ca să mor. Pe frigul/gerul acela, nici un cîine nu merita să-l scoţi afară. Oamenii stăteau liniştiţi în casele lor, poate pe lăngă sobele/caloriferele încălzite...

Scriam ca să recuperez din urmă toate amănuntele, şi să nu uit nimic. Era ceva schematic, doar esenţa întîmplărilor. Poate de aceea mi-o rămas atît de întipărit în memorie.

Acum scriu mai detaliat. Am timp să rulez filmul înainte şi înapoi. Văd şi acuma totul aievea.

Odată ce terminasem de notat, nu-mi mai rămînea decît să consum şi restul de benzină pînă la ultima picătură... Nici nu-mi mai păsa. Aşteptam moartea cu fruntea sus.

Poate că altcineva în locul meu s-ar fi apucat de furat sau de spart vre-un magazin în disperare, ori de omorît pe careva pentru a supravieţui. Dar eu nu eram asemenea om.

Ce conta că muream ca un anonim, ca un boschetar îngheţat. Sufeream numai eu. De ce să fi produs suferinţe şi altora?

Şi nu ştiam nimic despre Dumnezeu. Nici nu voiam să-L accept în gîndurile mele. Învăţasem atîta „socialism ştiinţific” şi „materialism dialectic” de nu mai încăpea Dumnezeu pe nicăieri în fiinţa mea. Mă gîndeam că nici nu merita să trăiesc dacă n-am fost în stare să iau decizia de a rămîne liniştit în ţară. Dar oare cum aş fi cunoscut altfel situaţia în care am ajuns? Nimeni nu mi-ar fi spus. Şi chiar de mi-ar fi spus, poate că n-aş fi crezut. L-aş fi judecat pe cel care îndrăznea să zică c-ar fi trecut prin asemenea necazuri, că numai unui imbecil putea să i se-ntîmple asta. Şi iată că imbecilul eram chiar eu. Cine să mă creadă pe mine, dacă povesteam cuiva. Stai să vezi dacă mai întîi, mai scăpam cu viaţă ca să mai şi povestesc.

Dar trebuia să mă descotorosesc repede de benzină ca să ştiu că n-o mai am, şi să nu-mi mai fac planuri pe unde aş mai putea circula în ultimile clipe de viata. Ţări străine mi-o trebuit... gata am aflat ce-nseamnă străinătatea... de-acum puteam muri satisfăcut.

Învăţasem atîţia ani de şcoală şi acum să mor ca un cîine neştiut de nimeni... Mai mare ruşinea. Aş fi vrut să trimit o scrisoare, dar n-aveam bani pentru a-l cumpăra, şi nici pentru timbru. Nici o fisă de telefon nu aveam.

Zărisem undeva o cabină de telefon public. Înseamnă că trebuie să mai fie şi altele. Iată una.

Am parcat maşina de-aiurea, şi am coborît să văd dacă bat în aparatul acela, poate cădea vre-o fisă. Degeaba aş fi bătut. M-am uitat pe toate părţile. Nu era nici un loc pe unde să se introducă fise. Funcţiona pe bază de cartelă/card. Pe vremea aceea nu ştiam ce-nseamnă. Chiar mă minunam de ce l-o fi lăsat în intersecţie, dacă tot nu putea fi folosit.

Am căutat altul. Era la fel. Verificasem vre-o 5-6 telefoane publice doar-doar găseam unul care să funcţioneze cu fise. N-am găsit. Şi nici o poştă nu găsisem.

Dezamăgit că nu puteam comunica cu cei de acasă, mă consolam cu ideea că eram suficient de bine îmbrăcat şi frigul nu m-ar fi cuprins brusc. Parcă citisem undeva că înainte de a muri îngheţat, te cuprinde o moleşeală ca un fel de somn dulce, şi visezi că te încălzeşti lăngă un foc. Nici măcar nu simţi că tremuri. Apoi lent se aşează ca un văl o linişte combinată cu un fel de furnicături pe la extremităţi. Nu mai ai ocazia să te trezeşti ca să constaţi c-ai devenit un sloi de gheaţă. Te găsesc alţii. Dar oare ce vor face cu trupul meu? Nici măcar nu făcusem duş. Oare ce-or să zică despre mine?

Îmi făceam griji de parcă ar fi trebuit să-mi mai pese.

Mai era ceva benzină. Motorul torcea frumos, şi aveam să-l las ca să funcţioneze pînă se oprea singur. Între timp aş fi adormit cît încă era cald în habitaclu.

Mai erau 3 ore pînă la lăsarea nopţii. Trebuia să caut un loc de parcare mai dosnic unde să nu mă deranjeze nimeni... şi repede pînă mai aveam cu ce să pun maşina în mişcare.

Conduceam atent regulamentar fără să produc emoţii participanţilor la trafic.

Episodul 8

Revizuiam perioada de cand plecasem de acasa...

Ca să putem trece de Vama Siret duminică dimineaţă la ora 5:00, a trebuit să plec de acasă sîmbătă seara. Luasem în calcul nămeţii şi viscolul care te împiedica să mergi repede. Uneori mai ajungeam din urmă cîte o autofreză care cu greu reuşea să degajeze asfaltul de zăpadă. Eram în pericol de a rămîne blocaţi în troiene la orice clipă. Bine că circulaţia nu se desfăşura la parametri normali. De fapt buletinele meteorologice anunţate destul de des, avertizau ninsoare abundentă şi viscol pe timp de o săptămînă, şi se recomanda cu insistenţă să nu se iasă în afara localităţilor pentru că multe drumuri erau deja blocate.

Deci toată noaptea de sîmbătă spre duminică n-am dormit. Nici sîmbătă ziua nu dormisem.

Duminică am circulat prin Ukraina. Seara am trecut de Mostişka, destul de tîrziu din cauza autocarului care încă nu se vedea la orizont. Dar am trecut înainte de a se schimba tura ce era mituită. Odată ajunşi la Polonezi, n-am putut adormi decît cînd deja răsărise soarele. Şi cum ziua era mică, iar cerul înorat şi ninsoarea o făcea şi mai mică, cînd ne-am trezit becurile erau aprinse pe stradă. Poate că am dormit 5-6 ore după două nopţi nedormite consecutiv.

Luni noaptea am ajuns la Katowitze, şi abea marţi dimineaţa pe la ora 4:00 am reuşit să mai dorm încă 5 ore pînă la ora 9:00. Deci rămăsesem destul de în urmă cu planul la somn.

Aşa că merita să găsesc repede un loc mai dosnic ca să mă aşez la somn. Şi nu mă mai interesa dacă mă mai trezesc sau nu. Preferam să nu mă mai trezesc de loc. Dacă mă trezeam la ce-mi ajuta? Nu bani, nu mîncare, nu benzină... de furat şi de tîlhărit nu mă pricepeam. Pentru ce să mai mă trezesc?

Mergeam cu grijă în căutarea locului dosnic pe care mi-l doream, şi ce găseam nu-mi convenea. Parcă mai avea importanţă unde parcam. Atunci mi-am zis că prima parcare pe care o găseam, n-o mai depăşeam. Zis şi făcut. Apoi trebuia să merg şi la toaletă, ca să nu mai fiu obligat de a mai coborî din maşină după aceea. Am ieşit ca să merg pe jos, dar nu ştiu ce mă făceam dacă trebuia să mai şi plătesc acolo unde aş fi găsit. N-am mers prea departe că văd sediul poliţiei. Dacă intram în incintă, poate găseam ce căutam fără a fi nevoie să plătesc.

Am intrat şi mă întîmpină subofiţerul de serviciu. M-a întrebat ceva pe limba lui, la care eu îi spuneam pe româneşte ce anume doream. Pînă la urmă a înţeles, dar ar fi vrut să ştie mai multe despre mine. Mi-a păstrat paşaportul pînă cînd am revenit. Şi iar mă întreba ceva. Cum să-i fi răspuns? El, romîneşte nu înţelegea, nici în franceza pe care o mai ştiam eu. Chiar am început să-i spun cum nimerisem într-o gaşcă de răufăcători şi că „nema benzin, nema zloţi, nema marca, eu rumînski, daciot” şi mai mult gesticulam. Pînă la urmă s-a lăsat păgubaş.

Scoate dintr-un dulap, un fel de carte groasă, destul de mare şi grea, pe care mi-o aduce deschisă undeva unde scria „Ambasada României şi Consulatul României”, cu tot cu adresele unde se aflau şi cu două numere de telefon.

Mi-amintesc adresa: „Schopina uliţa nr. 10. Warszawa”.

El mă îndemna să merg la Ambasadă sau la Consulat, numai că pînă acolo erau 700Km.

Ceva-ceva tot o fi înţeles el, că nu-mi puteam permite să merg aşa departe, şi pe o hartă îmi explică drumul pînă la Krakovia deoarece acolo era posibil să se fi deschis un nou consulat românesc, şi să merg la ei, ca să cer ajutor.

Gata. Nu mai voiam să mor. O speranţă se ivise. Dar poliţistul mi-a dat doar sfatul, ideea. Numai bani nu mi-o dat, nici benzină. Krakovia era cam la 60Km distanţă de Auşwitz.

Să nu-mi fi bătut eu joc de benzină ca s-o consum de-aiurea, acum aş fi avut cum să mă deplasez, pe cînd aşa... Şi-mi era jenă să cer bani sau benzină. După ce m-o ajutat cu informaţia, îi mai ceream şi bani? Nu se putea aşa ceva. Aveam şi eu demnitate.

M-am aşezat în maşină dezumflat. Ce să fac cu informaţia fără ca să pot ajunge pînă la consulat. Bine că aflasem, dar pentru mine era totuna. Ori că ştiam de consulat, ori că nu ştiam, acolo nu puteam să ajung nici măcar pe jos, pe frigul acela, plus că nu mîncasem nimic. Tot ce puteam face era să mă aşez şi să scriu ce aflasem. Am scos carneţelul, şi cînd să scriu, pixul refuza să mai funcţioneze. Nici să mai scriu nu se putea. Am căutat altceva de scris. Parcă mai aveam încă unul. Numai să nu fi îngheţat.

În buzunarul genţii de voiaj trebuia să găsesc cel puţin un creion. Am scotocit geanta peste tot dar de găsit, ioc. Vin să caut în torpedou. Aici aveam lanterna, şi pe lîngă alte mărunţişuri am dat şi de un pix golit de pastă. Aşa că am insistat să caut, şi găsesc o jumătate de plic pe care îmi notasem nişte numere de telefon, plus alte mîzgălituri. Nu mă interesau. L-am pus deoparte ca să-l arunc la gunoi şi căutam în continuare pe sub scaune. Am mai găsit ceva gunoaie, dar nici un pix. În final, dezamăgit, arunc gunoaiele pe care le pusesem într-o punguţă, numai cît deschisesem portiera, undeva jos lîngă maşină.

Încercam de-acum să încălzesc pixul existent ca să-l fac să scrie. În clipa aceea cineva îmi bate-n geam. Era un bătrîn care era în trecere pe acolo. Nu avea maşină în parcare, dar văzuse cînd am aruncat gunoiul. Avea punguţa în mînă. Am deschis geamul să văd ce vrea. Îmi explica, după cum am înţeles eu, că gunoiul nu se aruncă la întîmplare ci la coşul de gunoi, pe care mi-l arăta undeva pe acolo, cu insistenţă. Am luat punguţa, cerîndu-mi scuze, cu gîndul de a o duce mai tîrziu. Chiar mă bucuram că tot aveam nevoie să manevrez pixul pe o altă hîrtie, ca să-l fac să scrie.

Cum mă chinuiam eu aşa ca să mîzgălesc jumătatea aceea de plic, simţeam că în plic era încă o hîrtie. Cînd deschid ce să vezi. Era o bancnotă de 10 mărci germane, uitată de cine ştie cînd. Şi eu care aruncasem plicul la gunoi. Ce interesant. Oare moşul acela cum de era pregătit tocmai acolo ca să mă vadă? Dacă nu era el, habar n-aveam ce aruncasem.

Ce bucurie pe mine... Problema era să-mi ajungă benzina pînă la prima benzinarie.

Am plecat din parcare orientîndu-mă spre direcţia Krakovia. Era scris Krakau pe indicatoare.

La primul PECO am alimentat 10 litri de benzină. Cum nu eram pe autostradă, mă gîndeam că poate găsesc ceva autostopişti. N-a fost să fie.

Iar era noapte cînd am ajuns în Krakovia. Am parcat pe malul Vistulei oprind motorul ca să-mi ajungă benzina pentru a căuta consulatul a doua zi. M-am îmbrăcat bine cu hainele groase, şi mă pregăteam de somn. Oboseala îşi spunea cuvîntul. Dar nu m-a împiedicat să văd undeva aproape un obelisc pe care era afişat un ceas electronic care alternativ arăta şi cîte grade erau afară. Erau minus 25 grade. Un frig cumplit, şi sufla un vînt destul de tare dinspre apa îngheţată.

Am adormit buştean. Cînd m-am trezit nu-mi mai simţeam călcîiele. Mă gîndeam că mi-au degerat. Aveam ghete bune şi ciorapi groşi dar dacă nu făceam mişcare şi nu mîncam nimic de unde calorii ca să încălzească extremităţile? Am reuşit să ies din maşină, mişcîndu-mă ca un robot pînă am putut să şi alerg. Numai aşa puneam sîngele în mişcare. Am obosit repede. Maşina era plină de promoroacă pe interior. Afară nu mai ningea. Dar era un ger de crăpau pietrele. M-am aşezat din nou la somn punîndu-mi pe faţă un prosop, că altfel nu puteam să respir deoarece mi se lipeau nările de frig.

Toată noaptea cred că mă trezeam din oră în oră ca să fac alergări pe malul Vistulei ca să nu-mi îngheţe călcîiele de tot. După cîtă oboseală acumulasem numai asta-mi mai trebuia, ca să nu mă pot nici odihni cum trebuie.

A trecut şi noaptea. Cînd a răsărit soarele, ştiam că era miercuri, şi parcă se mai muiase gerul.

Am pornit motorul să dezgheţ maşina, şi să mă-ncălzesc şi eu. Dar n-am plecat de pe loc, că nu ştiam încotro să apuc. Primii oameni care ieşiseră probabil la cumpărături i-am întrebat unde aş putea găsi consulatul românesc. Toţi mă îndrumau la Warşowia (Warsawa).

Cineva îmi arată sediul poliţiei ca să merg şi să întreb acolo. Era o idee bună.

De cum am intrat, ofiţerul de serviciu numai ce a aflat ce voiam că nu a scos nici un cuvînt.

Intră în ghişeul lui, pune mîna pe telefon, vorbeşte ceva, după care îmi întinde mie receptorul.

Priveam mirat la el refuzîndu-l că nu ştiam vorbi în poloneză.

Îmi dă de înţeles că doar să ascult ceva. Pun receptorul la ureche şi cineva îmi vorbea pe româneşte. S-a prezentat ca fiind un colonel din cadrul poliţiei, dar cum nu era la serviciu, nu putea să vorbească cu mine decît prin telefon.

Episodul 9

Am uitat să spun că dimineaţă, cînd m-am trezit, din interior nu se putea privi afară. Toate geamurile erau opace de promoroacă pe interior, chiar şi tavanul, şi scaunele. Totul era îngheţat bocnă. Mă miram cum de nu îngheţase apa pe care o aveam într-o sticlă aşezată lîngă mine. Avea ace de gheaţă prin ea, dar nu era îngheţată de tot. Probabil căldura trupului ce emana prin haine a fost deajuns ca să o menţină lichidă. Oricum nu aveam după ce s-o beau, dar aş fi vrut să mă spăl pe ochi. Era imposibil s-o folosesc pe gerul acela.

Înainte de a ieşi afară din maşină, numai ce am pornit motorul, şi am căutat în torpedou pixul aruncat acolo, ca să-l ţin undeva să se încălzească. Voiam să scriu în carneţel. Dar înainte de a-l încălzi, că oricum motorul încă era rece, l-am probat pe jumătatea aceea de plic. Trebuie să vă spun că scria fără să mai fie nevoie să-l încălzesc. Şi am scris pînă am dezgheţat maşina. Oare de ce se încăpăţînase să nu scrie (pixul) la Auşwitz? Acum nici măcar nu se întrerupea de loc. Şi l-am folosit şi în zilele următoare, fără probleme.

Colonelul avea o voce blîndă şi un ton ce-mi dădea de înţeles că mă înţelegea şi mă compătimea. A avut răbdare să-i spun tot ce mi se întîmplse. Nu vorbea chiar bine româneşte.

Mi-a zis că dacă nu am cum să dau o declaraţie în limba poloneză, ei nu puteau să acţioneze. Eu nu eram cetăţean polonez, şi nici nu aveau vre-o obligaţie faţă de mine. Acordurile internaţionale din vremea aceea prevedeau ca orice român aflat în afara graniţelor ţării, dacă se află într-o situaţie limită, să se adreseze Consulatului sau Ambasadei Române pentru protecţie şi ajutor. Poliţia poloneză nu avea cum să mă ajute sub nici o formă. Ei nu puteau să-mi dea bani, nici benzină, nici mîncare. N-aveau voie. Aşa se încheiase protocoalele de pe vremea lui Ceauşescu, şi încă mai erau în vigoare.

Infractorii români care acţionau pe teritoriul Poloniei, dacă erau prinşi în flagrant delict, numai la reclamaţia unui cetăţean polonez puteau fi cercetaţi penal, după care extrădaţi ca să fie judecaţi în ţară. Dacă românii se furau între ei, şi nu se atingeau de polonezi, poliţia nu se băga nicicum. De aceea hoţii şi talharii români prosperau, că ştiau acest amănunt. Cum erau mulţi turişti români care-şi vindeau mărfurile prin bazarurile poloneze, hoţii şi talharii îi uşurau de ele că poliţia nu se băga. Dacă infracţiunea s-ar fi petrecut pe teritoriul României, erau alte reguli de aplicare a legii.

Sfatul pe care colonelul îl considera cel mai nimerit pentru mine, era să merg la Varşovia mai întîi, ca să reclam situaţia în care mă aflam, după care Ambasada să mă ajute ca să ajung în ţară în condiţii de securitate. Pentru ca să ajung la Varşovia, colonelul mă îndemna să vînd maşina la o casă de amanet, iar cu banii căpătaţi puteam să merg cu trenul la Varşovia. De acolo aveam să primesc alţi bani ca să-mi recuperez maşina, plus pentru benzină şi toate cele necesare ca să ajung cu bine în ţară. Era cea mai bună soluţie pe care o vedea el.

[La Krakovia nu se deschisese nici un consulat românesc. Numai la Warşovia era].

Episodul 10

Am plecat din incinta sediului Poliţiei din Krakovia, şi mai confuz decît cum intrasem.

Apăruse o nouă variantă pe care o cîntăream dacă s-o pun în practică sau nu.

Să zicem că amanetam maşina. Nu căpătam decît un sfert din valoarea ei, sau chiar mai putin. Şi trebuia să fac dovada că maşina nu-i furată, şi că într-adevăr eu aş fi propietarul. Asta presupunea să traduc toate actele maşinii şi ale mele în limba poloneză. Apoi trebuiau autentificate la un notariat. Mai trebuia să solicit din ţară, sau de la Ambasadă un document că mi se permite de către autorităţile române ca să amanetez sau să vînd maşina.

Toate astea le-am aflat/intuit din discuţiile avute cu cei de la casele de amanet pe unde am solicitat informaţii. Şi eu n-aveam bani nici de mîncare; de unde bani ca să plătesc xeroxul, taxele de timbru fiscal şi comisioanele de autentificare? Şi cum nu-mi puteam permite să iau legătura cu cineva din ţară, tot din cauza lipsei de bani, şi nici la Ambasadă să ajung, nu ştiam ce-mi mai rămînea de făcut. Am solicitat la poliţie şi la casele de amanet să mă lase ca să dau un telefon în ţară sau la Ambasadă, şi am fost refuzat categoric. Toţi trebuiau să justifice convorbirile telefonice. Numai fundaţiile de caritate îşi puteau permite să nu le justifice, dar nu ştiam unde puteam găsi una din ele, că erau foarte rare şi greu de găsit.

Ar mai fi fost un risc de care trebuia să ţin cont. Dacă să zicem că amanetam maşina, de unde ştiam eu că cei de la Ambasadă chiar m-ar fi ajutat? Dacă nu mă ajutau, nu pierdeam maşina definitiv? Plus de asta, eu trebuia să mă mişc repede, nu să pierd timpul. Asigurarea internaţională era doar pentru 15 zile, şi trecuseră deja 6 zile de cînd era editată, iar la orizont încă nu se întrezărea nimeni care să mă sponsorizeze din propie iniţiativă, ca să pot prelungi astfel asigurarea care se făcea tot la Ambasadă. Pînă la urmă, cum-necum, toate drumurile pentru mine la vremea aceea duceau către Warşowia.

Mi se părea destul de interesant că în loc să mă apropii de ţară, trebuia mai întîi să mă depărtez, urcînd spre Warşowia. Şi gerul acela nu mai înceta. De mîncare nimeni nu-mi oferea nimic... Şi eram atît de aproape de graniţa cu Slovacia. La cîtă benzină mai aveam, eram tentat să mă îndrept spre Slovacia. Problema era că nu se mai găsea o ală jumătate de plic prin maşină în care să se afle ceva mărci uitate. Cum să faci, pe asemenea ger, rost de bani? Cine m-ar fi înţeles ca să-mi dea de muncă ceva. În primul rînd că nu ştiam limba, apoi românii erau vestiţi de jafurile pe care le făceau prin Europa. Nu toţi românii, dar a fost suficient ca să ni se strice imaginea, că nu mai aveai credibilitate.

Ce să fac, ce să fac... Eram zăpăcit de cap. Încotro să merg? Sau mai bună era varianta cu aşteptarea sfîrşitului ce părea destul de aproape. Ce făceam eu, mi se părea doar o prelungire a agoniei. Mă depărtasem de Katowitze şi de Tychy, şi ajunsesem la Krakowia. Eram exact în drumul infractorilor. Acesta era drumul care lega Katowitze de Mostişka. Ei circulau doar prin Ukraina pentru a veni din România, sau invers. Puteau oricînd să mă găsească. Daciile săreau repede în ochii lor, mai ales cele cu număr de înmatriculare pe fond alb. Daciile înmatriculate în Polonia aveau numere pe fond negru, ca dealtfel toate tipurile de maşini ale polonezilor.

Îmi stăruia ceva în minte. Oare cum o parte din români au aflat de legislaţia care funcţiona în Polonia, cu privire la relaţiile dintre românii comercianţi [de tip ambulatoriu] ce preferau să facă comerţ acolo? Infractorii, jefuitorii, talharii şi criminalii români mergeau la sigur în Polonia. Dacă nu se atingeau de cetăţenii polonezi, şi nici de valorile lor, autorităţile nu le făceau nimic. Doar îi supravegheau de la distanţă. Nimeni nu ţinea o evidenţă, iar Interpolul avea alte obligaţiuni, nicidecum să se ocupe de găinari de duzină. Numai că unii din cei care lucrau în domeniu legislativ erau capii care conduceau din umbră asemenea activităţi mîrşave. Eram scîrbit de lumea în care a trebuit să mă nasc.

Nici nu mai vedeam rostul de a mai trăi condus de nişte legiuitori făţarnici care cîrmuiau legile în aşa fel încît să stoarcă şi ultima picătură de vlagă de la semenii lor care trăiau de pe o zi pe alta făcînd multe eforturi şi sacrificii. Şi măcar că aveau puţin, trăind în multe lipsuri, mai erau şi jefuiţi pe deasupra. La ce bun să mai trăieşti în asemenea condiţii? N-aveau decît să trăiască doar jefuitorii. Eu nu mai voiam să fiu nici în postură de jefuit şi nici de jefuitor. Nu recunoşteam lumea aceasta. Nu era lumea mea. Eu nu făceam parte din asemenea lume. Şi-atunci ce căutam eu într-o lume străină de mine? Oare eram eu de vină că am ales o asemenea lume în care să fac atîtea eforturi ca să trăiesc? Nicidecum. Ceva mai presus decît mine m-a adus în lumea asta. Dar de ce? Care era motivul?

Puneam întrebările, vorbind cu mine însumi; dar de la cine aşteptam răspuns?

Mă vedeam atît de vulnerabil şi de fragil ştiind că în lumea asta nu mă puteam aştepta la nimic bun. Vremurile fiind atît de tulburi... Schimbarea şi transformarea presupunînd întotdeauna suferinţă... Şi eu cum suferisem atîta [de cînd m-am născut], nu mai voiam. Mă săturasem de aşa viaţă. Să mă fi născut eu oare doar pentru a suferi? Şi vedeam destui oameni cărora le mergea destul de bine, nu sufereau, se distrau, trăiau în îndestulare... Iar eu cu greu puteam să mă tîrăsc de la o zi la alta, făcînd eforturi uriaşe pentru a supravieţui. Mai merita să trăiesc în asemenea condiţii? Nu merita. Dar nici nu voiam să mor înainte de vreme.

Cine m-a adus pe pămîntul ăsta ca să trăiesc, era responsabil pentru mine. Nu eu eram responsabil pentru tot ce mi se întîmpla. Şi atunci nici nu mai merita să mă îngrijorez.

Era destul de clar. Direcţia către România era baricadată de tot felul de piedici invizibile. Mai ales vremea era cea mai potrivnică. Cum să mă fi luptat eu cu vremea? Gata. Nu mai era cazul de stat pe gînduri. Benzina pe care o mai aveam era pe terminate. Consumasem destul căutînd case de amanet. Timpul trecea nemilos. Două-trei ore şi iar avea să se-ntunece. Ce depindea de mine trebuia să fac. Am trecut la executarea îndemnului pe care-l simţeam.

Mă orientam după indicatoarele care arătau direcţia Warşowia, şi mergeam cîntînd ca şi cum mă simţeam foarte bine. Nu aveam de mîncare şi nu mîncasem, dar nici foame nu-mi era. De duminică nu mai mîncasem nimic. Nici apă nu băusem, că nu aveam după ce. Dispăruse şi tristeţea din inima mea. De ce-aş fi fost trist? Aşa cum n-o depins de mine ca să mă nasc, tot aşa nu va depinde de mine atunci cînd voi muri. Nu-mi era mie în putere ca să mă menţin în viaţă. Dar oare cine avea interes ca eu să exist şi să trăiesc? Eu în nici un caz. Înseamnă că era totuşi Cineva. Cum adică, eu, un ateu, care nu recunoşteam existenţa lui Dumnezeu, să ajung la concluzia că totuşi EL există şi pentru mine?

Şi totuşi nu putea fi altfel. Deci Dumnezeu era Acela care mă adusese pe asemenea vreme în Polonia, ca să mi se facă de cunoscut. Dacă raţionamentul ăsta era realitate, însemna că Dumnezeu voia ceva de la mine. Oare ce voia? Voia să am încredere în EL. De aceea m-a făcut să-mi pierd încrederea în mine şi în forţele mele proprii, ca să cred în EL. Păi altceva nici nu mai aveam de ales, decît să cred în EL. Deci dacă am ajuns la concluzia că Dumnezeu mă adusese în Polonia, nu-mi rămînea decît să înţeleg şi să cred că tot EL mă va aduce şi înapoi în România. Rezulta că nu de mine depindea ca să mă întorc, ci tot de EL.

De fapt tot de Dumnezeu depinsese şi plecarea din România. Eu doar am avut impresia că aş fi făcut ce voiam, dar de fapt făcusem ce pregătise Dumnezeu pentru mine.

Aveam un motiv întemeiat să fiu bine dispus. Să rezist eu nemîncat fără a simţi foame... să rezist frigului cumplit şi oboselii pînă la limită... Păi nu-mi stătea mie în putere. Dacă era să nu ajung la Krakovia, nici nu apăreau cele 10 mărci germane în jumătatea aceea de plic; şi nici moşul acela ca să mi le dea înapoi după ce le aruncasem cu plic cu tot. Şi de ce am venit la Kracowia? Ca să vorbesc cu colonelul acela invizibil a cărui voce mi se părea atît de caldă. Eram atît de sigur că Dumnezeu de fapt îmi vorbise, şi mă îndemna să aleg drumul spre Warşowia, chiar dacă a trebuit să cunosc şi cîte ceva despre casele de amanet.

Eram din ce în ce mai sigur că Dumnezeu îmi vorbise, nu colonelul. Ce interesant. Dumnezeu să-mi vorbească prin telefon... Oare m-ar crede cineva dac-aş povesti? Mai degrabă m-ar fi considerat nebun, dus cu pluta, sau că mi-ar lipsi vre-o doagă. Dar creadă cine şi ce vrea. Pe mine nu putea să mă convingă nimeni că n-aş fi stat de vorbă cu Dumnezeu. Ce contează ce impresie aveau să-şi facă alţii despre mine? Important era că Dumnezeu îmi purta de grijă. Cum să nu fi fost voios în asemenea situaţie? Şi nu era halucinaţie din cauza gerului. Eu n-aveam să devin un sloi de ghiaţă vre-odată. Asta era clar. Cum? Nu ştiam. Dar eram mulţumit că Dumnezeu ştia pentru mine.

Privirea se oprise pentru o clipă pe cadranul indicatorului de benzină. Eram pe roşu. Asta însemna că trebuia repede să ies de pe autostradă şi să intru la o benzinărie. Dar pentru ce la benzinărie? Cum pentru ce? Ca să fac plinul la rezervor, doar nu de-aiurea. Cu ce bani? Se va îngriji Dumnezeu. Eu doar trebuia să umplu rezervorul. Am văzut de departe şi benzinăria.

Dar cum voi proceda? Simplu, ca şi cum aş avea bani cu ce să plătesc. După ce voi pune benzina, mă voi urca la volan şi voi pleca liniştit ca şi cum am plătit. Ce-i aşa mare lucru?

Episodul 11

Benzinăria era în cîmp deschis la marginea unei păduri, foarte bine degajată de zăpadă. Parcă se oprise şi ninsoarea. Dar gerul, măcar că se înmuiase pe la prînz [acolo prin Krakovia], aici începuse să se înteţească. Lasă că şi pădurea contribuia la asta, dar şi apropierea serii îşi spunea cuvîntul.

Am oprit maşina, cu curaj, direct lîngă o pompă de benzină. Erau 4 pompe, grupate cîte două.

Clienţii erau destul de rari din cauza timpului nefavorabil. Eram singurul la ora aceea, şi cum nimeni nu mi-a ieşit în întîmpinare, am coborît sigur pe mine că ştiam ce fac, şi deschid buşonul meticulos, introduc furtunul şi strîng mînerul cu toată puterea ca să aud cum curge benzina la viteza maximă în rezervor.

Nu-mi era frică de nimic şi de nimeni. În fond ce putea să mi se-ntîmple? Aflasem de la răufăcătorii aceia că ei aşa mai furau benzină, şi nu-i prindea nimeni. Pe mine de ce m-ar prinde? Pînă realizau vînzătorii cam ce s-a-ntîmplat, eu aş fi fost departe.

Rezervorul, odată ce l-am văzut plin, am mai ridicat de fundul maşinii ca să încapă chiar un pic mai mult. Era plin ochi. Am pus buşonul, şi o bucurie imensă simţeam cum creştea în mine. În acelaş timp m-am speriat de fapta pe care tocmai o săvîrşisem. Asta se chema infracţiune, şi ştiam că nu-i de iertat aşa ceva. Se putea încadra la furt cu premeditare.

Au început să-mi tremure picioarele atît de tare încît mă gîndeam că în curînd voi cădea.

Oare cum de putusem eu să fac o asemenea faptă? Erau camere de luat vederi amplasate ca să vadă fiecare pompă în parte. Puteam fi reperat oricînd dacă eram reclamat la poliţie. Numai de puşcărie nu-mi ardea mie. Eu nu venisem în Polonia ca să fur, şi iată ca tocmai asta puneam în practică. Mă certam pe mine însumi în gînd. Eu nu eram ca unii oameni care dacă n-au adăpost, nici de mîncare, să se apuce de furat ca să fie prinşi în flagrant, numai ca să aibă un acoperiş deasupra capului şi de mîncare pe timp de iarnă. Eu voiam să ajung în ţară fără tinichele după mine. Cum să mă văd eu cu cazierul pătat? Cum i-aş mai fi privit în ochi pe cunoscuţi? Eu eram altfel, din alt aluat. Eu nu eram infractor. Nu mi se potrivea mie felul acesta de a fi. Caracterul meu era altul. Nu eram înzestrat cu un asemenea tupeu.

Şi chiar de nu m-ar fi prins nimeni, de ce să fi stat permanent cu frica-n sîn pînă treceam de graniţă? Nu eram sigur că o trec, dar dacă se ivea ocazia, nu aveam să mă înec la mal? Mai bine sărac şi curat. Eram hotărît să le dau benzina înapoi. Cel puţin să vadă şi ei că nu aveam cu ce plăti, şi poate li se făceau milă de mine lăsîndu-mă să plec fără a plăti. Dar plecam cu consimţămîntul lor. În cazul ăsta nu se mai chema furt. Exact ca şi cum mi-o dăruiau.

În cîteva secunde trebuia să iau o decizie. Mă transformam în infractor, sau rămîneam acelaş fel de om aşa după cum eram zidit de Dumnezeu. Dar dacă aş fi devenit infractor trebuia să fi rămas la Tychy (Katowitze). Adică plecasem degeaba din mijlocul lor ca să fiu totuşi ca ei?

Am tras maşina un pic mai încolo vre-o 5m, ca să nu ocup pompa, şi cu portofelul gol m-am prezentat la ghişeu. Mi-am dat seama că ei nici nu erau atenţi la mine. Urmăreau un meci de fotbal la televizor. Abea cînd am ajuns la ghşeu, am văzut că-i surprinsese umbra mea. Să nu fi plecat eu mai departe atunci? Dar de unde să fi ştiut că ei nu mă vedeau mai tîrziu pe monitoare. Doar acolo se înregistra cantitatea luată şi preţul. Ar fi notat numărul de înmatriculare, şi puneau poliţia pe urmele mele. Mai bine că nu am plecat.

Erau doi bărbaţi. Le-am explicat că „nema zloţi, nema marca” şi că nu aveam cu ce plăti.

Să fi văzut numa cum s-au schimbat la faţă, pufnind de furie, de mă gîndeam că voiau să mă ia la bătaie. Erau supăraţi că aveau de lucru mai mult cu mine şi întrerupeau vizionarea meciului.

Unul din ei a ieşit afară la mine, iar altul a adus din dos de pe undeva, două canistre ca să le dau benzina înapoi. Căutau şi un furtun. Le-am arătat că aveam eu unul gata pregătit. N-am insistat să mă înţeleagă. Nu credeam că m-ar fi înţeles. Ei erau doar vînzători. Dacă era patronul poate că trecea cu vederea, dar la ei nu mă puteam aştepta la indulgenţă.

Şi nu mai apărea nici un client pe acolo. Aş fi vrut să mă plîng cuiva, dar cui?

Toată benzina din rezervor a încăput în cele două canistre, şi iar am rămas fără.

Oricum, de acolo nu mă puteam mişca.

Cei doi îşi vedeau încontinuare de meciul lor, dar erau atenţi şi la mine.

Nu m-am băgat în maşină. Voiam să mai stau şi în picioare. M-am rezemat cu spatele de maşină, şi cu mîinile subsiori stăteam neputincios privind în sus. Ce-aş mai fi putut face?

Nici măcar nu-mi părea rău că n-am ştiut să profit de ocazie, să fi plecat neobservat.

De-odată mă pomenesc că vorbeam cu Dumnezeu. Parcă-L vedeam în faţa ochilor.

─Spune-mi şi mie Doamne, pentru ce m-ai adus aici? Ca să mă omori? De ce în Polonia? Oare nu-mi ajunge căt am suferit în România de cănd m-am născut? M-ai adus aici ca să îndur şi gerul acesta, şi neputinţa de a mă întoarce acasă? Bine că măcar ai îngăduit să nu-mi fie foame. Dar cît crezi că mai rezist? Mai bine omoară-mă în clipa asta decît să mă mai chinui!

─Te-am adus aici ca să mă cunoşti, zicea Domnul. Nu te teme. Nu vei muri, ci vei trăi ca să-Mi împlinesc prin tine lucrările Mele.

─Dar Doamne spune-mi măcar ce mai urmează de aici în continuare, că nu înţeleg nimic.

Şi priveam tot în sus, dar nu-L mai vedeam. Era aşa de blînd. Simţeam că mă iubea. Aş fi vrut să-L mai văd. Îl chemam, şi-mi dădeau lacrimi de ciudă că nu-mi mai răspundea.

Oare de ce mă iubea EL pe mine, cînd eu eram potrivnicul Lui de atîta vreme? Cum de mă găsise EL vrednic ca să mă iubească tocmai acum cînd eram atît de chinuit? Dar oare era Dumnezeu? Să fi înebunit eu oare din cauza neputinţelor de tot felul? Asta-mi mai lipsea, să fiu şi nebun. Cine m-ar crede că L-am văzut pe Dumnezeu?

Cineva îmi atingea umărul. Dezmeticindu-mă, văd un bărbat tînăr care mă întreba dacă nu am o brichetă ca să-şi aprindă ţigara. N-aveam, că nu eram fumător. Şi-mi era ciudă că nu m-o lăsat să-L mai caut pe Domnul. Totuşi l-am rugat să-mi arate pe hartă pe unde mă aflam.

Ne-nţelegeam prin semne. Zicea că eram la jumătatea distanţei dintre Kielce şi Krakau.

Nu era localitate, ci doar o benzinărie în apropiere de Wodzislaw.

I-am arătat că voiam să merg către Kielce dar că n-aveam bani de benzină.

Nu putea să mă ajute, că nici el nu stătea pe roze cu banii, fiind student. Şi a plecat.

Deci Dumnezeu mă lăsase în cîmp, departe de orice aşezare urbană sau rurală. M-o adus aici ca să m-i Se arate, şi să-mi spună că nu voi muri. Dar dacă nu era EL? Voi şti dacă era EL numai în cazul că ajung acasă cu tot cu maşină şi sănătos, aşa după cum am spus încă înainte de a pleca din ţară. Şi mi-o zis că „să nu mă tem”. Dacă EL o zis aşa, înseamnă că nu trebuia să-mi fie frică de nimeni şi de nimic. Eram hotărît să fiu mai atent, că dacă mai apare, să nu ratez ocazia de a-L mai întreba ceva. Parcă ar fi depins de mine...

Se instalase gerul destul de aprig şi eu încă eram afară, rezemat de maşină. Se însera.

O maşină cu număr negru, trage la pompa de benzină.

În timp ce omul punea în rezervor, dau să intru în vorbă cu el. Nici n-am apucat să-i zic ceva că-mi zice el „Curvă română”, şi scuipă lîngă picioarele mele scîrbit. Am renunţat să-i mai zic ceva, retrăgîndu-mă cu spatele uşurel. De unde a ştiut el că eram român? Aha, văzuse maşina cu număr alb. Şi de ce mi-o zis aşa de urît? Ce i-am făcut eu? Sau poate ştia doar cuvintele astea în româneşte. Dar de ce o fi fost atît de scîrbit?

M-am întors întristat la maşină. Cîtă dragoste îmi arătase Domnul, atîta ură văzusem în ochii polonezului acela. Cu ce eram eu de vină că alţi români şi-or fi făcînd de cap prin ţara lui? Poate o fi fost şi victima unor jefuitori români. Nici nu mai merita să mă gîndesc la el. Îmi stricase tot cheful de a mai intra în vorbă cu altcineva. Şi noaptea era prin preajmă iar.

Episodul 12

Mă încăpăţînam să rămîn rezemat de maşină în ideea că ori apare din nou Domnul, ori trimite EL pe cineva ca să-mi spună ce am de făcut în continuare. Şi timpul trecea nemilos. Iar eu parcă eram fixat acolo la benzinărie. Era imposibil să mă mişc de acolo. Glasul acela... Parcă mai auzisem undeva vocea aceea blîndă, caldă, plină de iubire... Dar unde? Timbrul vocal era inconfundabil. Îl recunoşteam dintr-o mie. Asta era; vocea era a colonelului! Cum adică? Întîi mi-a vorbit prin telefon la Krakowia, iar acum L-am şi văzut aievea? Numai că era o iluzie optică. Deja aiuream din cauza inaniţiei? Dar cum de rezistam oboselii şi frigului? Cum de n-am leşinat? Da nici mult n-ar mai fi durat dacă se menţinea situaţia de coşmar. Şi ce? Mare pagubă. Parcă n-am mai leşinat? Şi n-am murit.

Chiar aşa. Mi-a spus că nu voi muri, şi să nu mă tem. Ceva trebuie să se întîmple. Nu-i exclus să vină patrula poliţiei ca să mă izgonească din curtea benzinăriei. Şi unde mă voi duce? Aveam harta în mînă. O priveam, şi mă gîndeam că dacă prin absurd aş avea benzină, încotro aş merge. Nu mă depărtasem prea mult de graniţa cu Slovacia. Chiar că era absurd. După calculul meu, ca să ajung în ţară, prin Slovacia şi Ungaria, mi-ar fi trebuit aproximativ 200 litri de benzină. Plus taxele vamale... Poate că m-aş fi descurcat cu vre-o 300 mărci germane. Nu ştiam dacă funcţiona şpaga şi pe acolo. Mîncarea am şi omis-o, uitînd de foame.

Cine-mi dădea gratis banii ăştia? Aveau să-mi pice din cer? Pasivitatea mă cuprindea din toate părţile făcîndu-mă să nu mă mai îngrijorez. Important era că ştiam acum cîţi bani îmi trebuiau. Şi ce dacă nu-i aveam? Trebuia să nu mă tem.

Cît mă frămîntau aşa gîndurile, clienţii veneau, alimentau şi plecau după ce plăteau. Eu rămîneam, şi nici unul din ei nu ştiau ce se întîmpla cu mine. Treceau pe lîngă mine şi nu mă-ntrebau nimic. Oare cîţi să fi fost? Încă mai era Miercuri. Visam că eram rezemat de o sobă de teracotă încinsă. Ce bine era la căldură... Vedeam şi patul în care urma să mă odihnesc. Distanţa nu era mare. Cîţiva paşi... Am început să păşesc. Ce bine aveam să mă relaxez...

Îmaginea s-a schimbat brusc. Eram lîngă o altă maşină unde cineva tocmai terminase de alimentat cu benzină. Omul mă privi întrebător. Ce să-i fi zis? Eram aşa de încurcat...

A întins mîna şi m-a bătut prieteneşte pe umăr, făcîndu-mi cu ochiul. Mi-a dat de înţeles că fiu-su tocmai plătea la ghişeu, şi să aştept pînă vine el. Oricum altceva n-aveam de făcut. Credeam că ar fi vrut să discute cu mine iar fiu-su să traducă. Poate ştia el româneşte. Oare ce subiect de discuţie aborda? Mă ţinea de mînă. Avea o mînă caldă, prietenoasă. Iar eu îi dădusem o mînă de ghiaţă. Abea atunci am observat că tremuram ca varga de frig. Tremura şi inima-n mine. Îmi clănţăneau şi dinţii. Nici nu ştiu dacă mai puteam articula vre-un cuvînt.

Cînd a venit fiu-su, îi ia portofelul din mînă, scoate o bancnotă de 100000 zloţi (de tip vechi), mi-i dă mie, mă îmbrăţişează, urcă în maşină şi pleacă fără să-mi mai zică nimic.

Am rămas cu banii în mînă, mirat şi răs-mirat. De ce mă îmbrăţişase? De unde ştia el că aveam nevoie de mîngîiere? Oare ce valoare o fi avînd banii lor? Nu ştiam nimic despre schimbul valutar. Priveam prostit la bani. Ce să fac cu ei? Care era prioritatea zero?

Mă duc la ghişeu şi le arăt banii. Mi-i ia, făcîndu-mi semn să apropii maşina de o pompă.

Nu m-o mai lăsat pe mine să alimentez. Mi-a pus el 7 litri de benzină. Era deajuns să merg 100Km. Şi colonelul mă îndemna parcă din interiorul meu să mă îndrept în continuare spre Warşowia deşi nu puteam depăşi Kielce doar cu atîta benzină.

Circulam iarăşi depărtîndu-mă şi mai mult de Slovacia. Deci nu mergeam către ţară. Şi dacă drumul de întoarcere în ţară trecea prin Warşowia? Nu era obligatoriu să fie aceeaş distanţă.

Climatizarea funcţiona perfect. Mă gîndeam că eram un sloi de ghiaţă cînd am fost îmbrăţişat.

Oare ce l-o fi-ndemnat pe polonezul acela să-mi dea bani? Şi n-am păstrat nimic din ei pentru o fisă de telefon, nici să iau ceva de mîncare. Iar nu aveam bani. Dar circulam pe drumuri poloneze deszăpezite de utilajele care lucrau zi şi noapte pentru desfăşurarea normală a traficului rutier.

La Kielce am ajuns undeva pe la periferie. Probabil era un poligon industrial.

Parcasem undeva nu departe de o clădire nouă. Şi cum aveam nevoie de somn, am procedat la fel ca pe malul Vistulei. Dar parcă nu-mi mai îngheţase atît de rău călcîiele.

Benzina se consumase şi aşteptam o nouă minune ca să merg mai departe.

Înainte de a adormi, am aşternut pe hîrtie ultimile noutăţi. Apoi am adormit.

Episodul 13

Cînd m-am trezit, promoroaca din interiorul habitaclului mă împiedica să văd afară. Răsărise soarele. Am profitat de ocazie şi m-am schimbat de vestimentaţia cea mai apropiată de corp. Nu mă mai suportam în lenjerie nespălată. A trebuit să mă dezbrac complet şi să mă îmbrac ca la armată. Nu ştiu cîte grade erau în maşină, dar afară erau tot minus 25^oC, ca la Krakowia.

În mod special n-am pornit motorul ca să nu fiu văzut din afară. Mă mir şi acuma cum de am avut curajul să mă dezbrac de tot pe un asemenea ger. Cred că mă călisem. Şi nici după aceea n-am pornit motorul, ca să nu consum bruma de benzină ce mai era pe fundul rezervorului.

Am căutat, mergînd pe jos, o benzinărie. Nu era chiar departe. M-am întors, am luat maşina, parcînd-o lîngă benzinărie. Apoi am solicitat celor de acolo să mă lase ca să dau un telefon măcar la Ambasadă. N-au vrut în ruptul capului. Şi nici prin împrejurimi n-am găsit înţelegere. Era greu de lămurit dacă nu cunoşteam limba. Totuşi trebuia să fac ceva ca să dispar repede din Polonia. Eram în pericol de a fi găsit de cei care mă căutau, plus ca nu trebuia sa depasesc termenul cărţii verzi.

Cred că venise omul roş de la Warşowia, şi o fi fost informat despre dispariţia mea. Şi n-o fi stat el cu mîinile în sîn. Maşina mea era vînată de toţi pîndarii lui. Cît să mai fi durat ca să mă găsească, la cîţi de mulţi erau pe acolo?

Gerul îşi făcea de cap, dar parcă nici nu-l mai simţeam. Trebuia să fac repede rost de benzină. Am cerut respectuos de la cîteva benzinării, dar n-am căpătat nici un strop. Măcar cîte un litru dacă primeam de la 10 benzinării şi tot făceam 10 litri. Dar n-a fost să fie, decît pierdere de timp pentru toată ziua de joi. A trebuit să rămîn încă o noapte acolo. Şi nimeni nu s-a oferit să-mi dea ceva de mîncare, nici bani. Oricum nu simţeam foamea. De aceea am folosit apa pe care o aveam în maşină ca să mă spăl pe ochi. În felul acesta rămăsesem şi fără apă de băut. Îmi părea rău, că puteam să mă spăl şi cu zăpadă, dar o văzusem murdară şi îngheţată.

În poligonul industruial era o construcţie recent dată în folosinţă. Am intrat acolo în ideea că ar mai fi fost de făcut ceva curăţenie. Poate spălam măcar geamurile vitrinelor care mai aveau urme rămase de la zugravi. Văzusem şi o grămadă de moluz... nu avea nici mobilierul aşezat...

Singurul birou care era într-o sală mare, prea mare parcă, părea atît de izolat undeva pe la margine lîngă intrare. Acolo un singur om învîrtea nişte hărtii căutînd prin sertare.

I-am dat de înţeles că vreau să mă pună la ceva treabă ca să-mi dea nişte bani. Am pus mîna pe mătură şi cu roaba m-am dus la grămada aceea de moluz. Voiam să încarc şi să-l duc afară.

Omul a venit după mine, calm, îmi ia mătura din mînă, nici roaba nu mă mai lăsa ca s-o ating.

Atunci am luat o cîrpă, şi cum era o găleată cu apă, am mimat că vreau să spăl geamurile. Nici asta n-a vrut. Mi-a dat de înţeles că n-are bani să mă plătească şi nu voia să muncesc degeaba. Plus de asta erau stabiliţi oamenii care trebuia să facă curăţenie. El era bineintenţionat dar nu ştia cum, şi cu ce să mă ajute. Cum aveam Atlasul rutier în maşină, l-am rugat să mă însoţească ca să-i arăt unde voiam să ajung, şi că nu aveam benzină.

A venit cu mine şi abea atunci a înţeles cum stăteau lucrurile. Mă ia înapoi cu el pînă lîngă biroul lui, făcîndu-mi semn să-l aştept că se-ntoarce imediat.

A plecat pe după un zid despărţitor, şi nu a stat mult acolo. S-a întors cu o canistră de 10 litri cu benzină. A deşertat din ea numai cît a încăput într-un bidon de trei litri, iar restul de 7 litri mi le oferea gratis. Mi-a dat şi o pîlnie/leică special ca să pot turna în rezervor. Voia să-i aduc înapoi doar leica/pîlnia şi canistra goală. Nu a mers cu mine. Avea încredere că le voi aduce.

Nici nu puteam face altfel. Cînd i le-am adus, dădea din umeri că mai mult de atîta nu mă putea ajuta. I-am mulţumit cum m-am priceput mai bine, şi-am mai mers încă 100Km pînă la Radom. Era dupăameaza zilei de vineri cînd am ajuns. Evitasem să merg pe autostradă, gîndind că pe şoseaua naţională ocolitoare aş putea găsi ceva clienţi la ocazie. Dar pe frigul acela cine să mai fi stat la ocazie?

N-ar mai fi fost mult pînă la Warşowia. Dacă-mi ajungea benzina, nu făceam eu atîtea popasuri. Mă simţeam parcă frînat în aşa fel încăt să nu apară vre-un ajutor în plus, iar dacă apărea, să mi se dea cu porţia. Mai mult de 7 litri de benzină, se pare că nu trebuia să capăt.

Ce puteam spune despre mîncare. Nu mai mîncasem nimic de duminică. Nu simţeam foame, dar cînd coboram din maşină, nu mă mai puteam ţine pe picioare, fiind subnutrit. Şi mă simţeam obosit la cel mai mic efort. De aceea m-am pus să dorm.

Sîmbătă dimineaţă, destul de devreme, m-am orientat să văd ce-aş putea face ca să nu pierd timpul degeaba. Mai erau încă vre-o sută de Km pînă la Ambasadă. Cei de acolo trebuiau să mă ajute. Doar eram român, şi unde în altă parte să solicit ajutor decît la ei. Distanţa asta puteam s-o parcurg şi cu o maşină de ocazie, dacă şoferul mă înţelegea să mă ducă gratis.

Am parcat undeva lîngă o benzinărie ce se afla la marginea oraşului. Eram hotărît să las maşina în grija lor, iar cînd mă întorceam de la Ambasadă aş fi luat-o de acolo. Numai de ar fi avut unde s-o ascundă ca să n-o vadă cei curioşi care mă căutau.

Episodul 14

În interiorul magazinului benzinariei era cald, şi singurul om care mişca pe acolo nu înţelegea ce voiam. Cum să mă înţeleagă dacă nu-i vorbeam în limba lui? A avut totuşi bunăvoinţa să mă lase ca să mă aşez pe un scaun, văzînd că era să cad din picioare. O fi văzînd şi că eram palid la faţă. Cum mă bărbierisem (pe uscat) de dimineaţă, se cunoştea că aveam obrajii supţi, ochii aproape stinşi, şi mă comportam de parcă nu mai aveam vlagă în mine. (Nu mă recunoşteam pe mine însumi cînd mă priveam în oglindă). M-a întrebat dacă nu mi-i foame, făcînd un semn cu mîna ca şi cum dacă nu mă rodea foamea pe la stomac. Nici nu ştiam cum să-i răspund. Aproape că mă obişnuisem cu ideea că n-ar fi trebuit să primesc nimic de mîncare. Dar el scoate din sacoşa lui patru plăcinţele mici cu brînză. Erau calde, cum le luase de acasă. Mi le-o dat mie. Nu-mi venea să cred. Mi-au dat lacrimile.

Nu-mi cunoştea graiul, dar a înţeles că trebuia să mă ajute. Erau aşa de bune, măcar că nu erau mari, aşa cum ştiam eu că se făceau la noi în ţară. Simţeam cum fiecare înghiţitură ajungea pînă în stomac. Nu-mi venea a crede că mai şi mîncam. Dac-ar fi fost mai măricele poate mai păstram două din ele pentru mai tîrziu, că cine ştia dacă, şi cînd, mai aveam ocazia degrabă să mai mănînc. Dar cum rezistasem atîta, nu mai conta dacă mai trăiam încă o experienţă asemănătoare. Şi ajungeam eu cumva la Ambasadă, unde credeam că o să primesc şi de mîncare. Aşa că am mîncat plăcinţelele. Parcă mi se făcuse şi sete, dar nu mai aveam apă. Polonezul îmi arată cîteva cutii cu bere, pepsi, fanta şi alte sucuri. I-am arătat buzunarele goale, că nu aveam cu ce cumpăra. Nu ştiam cum să cer apă de la chiuvetă, că pe aia nu mi-ar fi cerut bani.

Am încercat să-i spun despre apă în limba franceză, dar tot n-a priceput. Pînă nu am mers să iau o mînă de zăpadă ca să mimez că vreau s-o mănînc, nu pricepea. Dar apoi mi-a dat o sticlă cu apă gratis. Aşa am aflat că se spunea „vodă” la apă, exact ca în ruseşte.

Polonezul fiind interesat, şi avînd chef să afle mai multe despre mine, i-am arătat pe hartă traseul parcurs de mine din România pînă acolo, şi că voiam să ajung la Ambasadă cu o ocazie, pentru că n-aveam bani de benzină.

În timp ce-i povesteam, mai apare un polonez ce era coleg cu el. L-a lăsat pe el la casa de marcat, iar pe mine m-a luat afară acolo unde era locul de făcut presiunea la cauciucuri.

Cînd venea cîte o maşină, el regla presiunea la roţi, lua cîte un zlot (de tip nou) de la client şi mi-l dădea mie. A făcut aşa pînă am strîns 10 zloţi de tip nou.

Mi-a făcut semn să ţin secret faţă de colegul său, şi să mă duc să pun 7 litri de benzină, şi să plătesc cu acei bani. Aşa am făcut.

10 zloţi de tip nou erau echivalenţi cu 100000 zloţi de tip vechi, şi era exact preţul pentru 7 litri de benzină. Tocmai ce spuneam. Parcă era programat să capăt doar cîte 7 litri.

În noile condiţii nu mai avea sens să merg cu o ocazie. Problema era că nu ştiam cît aveam de rătăcit prin capitala Poloniei ca să găsesc Ambasada. Deci îmi mai trebuia benzină.

Dacă aş fi avut navegador (GPS), nu se mai punea în discuţie rătăcirea. Dar trebuia să mă descurc cumva.

Vremea continua să fie vitregă. Ningea abundent şi viscolea. Dar asfaltul era curăţat permanent. Din cauză că se împrăştia sare tratată, zăpada se topea la atingerea asfaltului, transformîndu-se într-o mizerie lichidă ce mi-a murdărit maşina de nu se mai cunoştea culoarea. Chiar mă bucuram, mai ales că şi numerele de înmatriculare deveniseră negre.

Cei care mă căutau, măcar de aş fi trecut pe lîngă ei, nu m-ar fi recunoscut.

Prinsesem un pic şi la inimă cu plăcinţelele acelea care dacă le-aş fi pus alăturea abea că erau la dimensiunea unei singure plăcinte cu brînză din România. Important era că somacul nu mai era chiar gol. Am avut după ce să beau şi un pic de apă. Restul de apă o luasem cu mine.

Poate că mai erau vre-o 20-25 Km înainte de a ajunge la Warşowia, şi două persoane făceau semn ca să-i iau şi pe ei. Interesant. Atîta drum parcurs nu găsisem pe nimeni, şi acuma cînd mai aveam doar o azvîrlitură de băţ, iată că găseam. I-am luat bucuros că puteam şi eu la rîndul meu să ajut pe cineva. Voiau să meargă la gara centrală. Oricum nu ştiam unde-i. Trebuia să-mi arate ei. Femeia m-a rugat să opresc la o benzinărie ca să meargă la toaletă. Nu era nici o problemă. Doar nu mă grăbeam. Bărbatul a văzut acul indicator de la benzină că era pe roşu, şi-mi face semn să profit de ocazie ca să alimentez. I-am arătat portofelul gol, şi-am dat din umeri. Ce puteam face fără bani? Nici ei n-aveau mare lucru. Oricum n-aveam de gînd să le cer bani. Se vedea că erau şi ei necăjiţi.

Dar omul a insistat dîndu-mi 3 zloţi de tip nou ca să fie sigur că ajung la gară. Aveau tren destul de curînd şi nu voiau să-l piardă. Aşa că am mai pus 3 litri de benzină.

Am intrat destul de adînc în oraş, şi la un moment dat mi-au dat de înţeles că am ajuns la gară. Nu vedeam gara nicăieri, nici măcar liniile de tren. Trenuri nici atît. Eram mirat.

Am oprit într-o parcare. Ziceau că era parcarea de la gară. Şi cum mă uitam în toate părţile s-o văd şi eu, mi-au arătat că era dedesubt. Era prima dată cînd aflam despre o gară subterană.

N-am coborît s-o văd. Era imperios necesar să dispar cît mai repede de acolo ca să nu mă ginească duşmanii.

Mergînd aşa pe străzile largi cu sens unic, vedeam destul de des cîte o reprezentanţă de la „Fiat Autopoland”. Mă gîndeam să intru şi eu în una din ele, măcar să văd despre ce era vorba. Cînd am mai văzut una, am parcat undeva prin apropiere, mai la dos, printre blocuri.

Era trecut binişor de ora prînzului. Şi cum era sîmbătă, mă gîndeam să nu închidă mai devreme, ca să pot intra şi eu acolo. Cine ştia ce se mai putea ivi. Măcar întrebam cam pe unde puteam găsi Ambasada.

Am intrat într-un spaţiu grandios. Totul strălucea de curăţenie. Maşini de lux parcate în interior, birouri neîngrădite de ziduri, aer condiţionat... Oare pe unde intrau şi ieşeau maşinile? Şi erau toate curate de parcă nu circulaseră pe afară de loc. Eram fascinat. Nu mai văzusem niciodată aşa ceva. Acolo era expoziţie de maşini pentru vînzare.

Cum nu mă interesa să cumpăr vre-o una, ce să-i fi spus omului care venise întrebător să mă întîmpine? Dar pînă să deschid eu gura, îi sună telefonul mobil. După ce vorbeşte la telefon, era din nou la dispoziţia mea. Am scos hîrtiuţa din buzunar pe care aveam notate numerele de telefon de la Ambasadă, dîndu-i de înţeles că-l rog să mă lase să sun şi eu acolo. Formează el numărul de telefon, şi cînd aude vocea de la Ambasada României, îmi dă mie să vorbesc la telefon, indiferent cît ar fi durat. Şi n-o stat lîngă mine. Oricum n-ar fi înţeles limba română.

Episodul 15

Cu telefonul la ureche, mă minunam cum de nu m-o refuzat şi aici, cînd oriunde solicitasem în alte părţi ar fi fost zadarnic să mai şi insist. Eram bucuros că, în sfîrşit puteam vorbi pe româneşte cuiva care mă înţelegea şi-mi răspundea în româneşte. Nici nu ştiam cum să încep.

Mai întîi m-am recomandat cine eram, şi pe scurt i-am spus interlocutorului cum că eram victima unor infractori cu care venisem în Polonia neştiind cu ce se ocupau, iar cînd am aflat n-am mai vrut să rămîn cu ei, ca să nu practic ce practicau ei. Aş fi vrut să-i mai zic şi de ce apelasem la Ambasadă, şi că aveam nevoie de ajutor, dar mă întrerupe plictisit zicîndu-mi:

─Şi de ce-mi spui mie toate astea? N-ai cu cine conversa? Crezi că altceva n-am de făcut decît să-ţi ascult inepţiile? Cum ai ştiut să vii în Polonia, dacă nu-ţi convine, tot aşa poţi să te întorci şi înapoi. Poate ai vrut să suni la poliţie şi ai greşit numărul. Hai că nu am timp, şi nu pot ţine linia ocupată cu tot felul de fleacuri. Tot ce pot să-ţi spun este să te urci în autocar şi să te duci acasă. Te vei culca, iar cînd te vei trezi, vei constata că nu mai eşti beat.

─Dar vă rog să nu închideţi. Vă mai reţin doar un minut. Nu sînt beat, ci sînt foarte flămînd şi risc să mor de foame şi de frig. Sînt român şi apelez la serviciile Ambasadei Române că am nevoie de ajutor imediat. Sînt urmărit şi încolţit de criminali. Caut adăpost la voi, vreau protecţie! Dacă nu la Ambasadă, la cine altcineva să apelez atîta timp cît mă aflu pe teritoriu străin? Vă rog să mă-nţelegeţi! Am venit cu maşina mea şi nu mai am bani de benzină ca să mă întorc, şi nici ca să-mi cumpăr de mîncare. Sînt în pericol de a mă îmbolnăvi de TBC din cauza gerului, sau să mă aleg cu picioare degerate, ori chiar să şi mor. Pe paşaport scrie că...

─Opreşte-te omule! Nu-mi pasă ce scrie în paşaport. De la noi n-ai să vezi nici un ban, nici un leu, nici un zlot, nici o marcă, nici un dolar. Ce-ar fi să-i ajutăm pe toţi imbecilii de români care se aventurează să iasă din ţară? Am deveni falimentari.

─Dar vreau să mă împrumutaţi, şi cînd ajung în ţară mă achit de datorie. N-am nici unde să dorm pe gerul ăsta decît în maşina îngheţată. N-am făcut un duş de o săptămînă. Ştiu că aveţi pentru situaţii de urgenţă o cameră de protocol. Lăsaţi-mă să dorm măcar o noapte într-un pat încălzit. Nu mai pot să suport frigul ăsta care nu mai încetează. Şi poate nu ştiţi că n-am mîncat nimic de o săptămînă. Mă mir cum de mai rezist şi sînt încă lucid ca să mai şi vorbesc coerent. Nu mă lăsaţi! Sînt român în situaţie limită, într-o ţară străină. Nu ştiu cum să fac rost de bani ca să mă descurc; şi nu vreau să devin infractor.

─Fii atent ce-ţi spun acuma, că după aceea închid: Camera protocolară nu-i pentru tine. Să-ţi iei gîndul de la aşa ceva. Cînd vei ajunge în corpul diplomatic, să mă anunţi ca să o rezerv pentru tine. Azi este sîmbătă şi nu avem program cu publicul. Mîine este duminică şi-i zi de odihnă. Dacă chiar vrei să vii pînă la noi, încearcă luni dimineaţă pe la ora 9:00. Poate vom trimite un fax în ţară ca să le spunem situaţia ta. Cei din ţară vor decide cum să ia legătura cu familia ta, ca să-ţi trimită nişte bani. Trebuie să ai răbdare pînă luni. În cazul că se va aproba cererea ta, nu cred că va dura mai mult de o săptămînă pînă primeşti banii.

Dacă nu aveţi bani acasă, Ambasada nu împrumută pe nimeni.

N-am apucat să-i mai zic nimic că mi-a închis.

Am încercat să sun din nou, dar nu-mi mai răspundea nimeni, măcar că am încercat de vre-o 5 ori. În final voiam să sun în România, acasă, şi nu ştiam că trebuia şi un prefix de ţară.

Un robot îmi spunea că nu există numărul pe care-l apelam. Am înţeles asta, că vorbea în poloneză şi în cîteva limbi de circulaţie internaţională, printre care şi franceza.

Aveam să aflu mult mai tîrziu despre acel prefix (0040) pe care robotul nu mi-l spunea.

Mi-ar fi trebuit să am un instructaj cu situaţii previzibile încă înainte de a pleca din ţară.

Dar cine să mă înveţe? Infractorii n-aveau interes ca eu să cunosc prea multe înainte de a deveni ca şi ei. Dacă rămîneam cu ei aş fi învăţat din mers ca să sun acasă.

Polonezul de la „Fiat Autopoland” nu ştiu de unde mă privea, dar abea cînd îl căutam să-i înapoiez telefonul, a apărut. Din cîte îmi dădeam seama cred că mă întreba cu ce să mă mai ajute. L-am întrebat dacă ştia unde-i Ambasada. Nu ştia. Dar s-a uitat pe o hartă a oraşului, arătîndu-mi şi mie că era destul de departe „Schopina Ulita nr 10”. Era o hartă de perete. Dacă ar fi fost un pliant, poate că mi-o dădea s-o am la mine. Mi-am făcut totuşi o imagine faţă de locul în care eram, fără să notez nimic. Mă bazam pe faptul că voi găsi oameni pe stradă care să mă îndrume. Pînă luni aveam timp să merg pe jos ca să caut Ambasada.

Mergînd către maşină cîntăream în gînd, cît de entuziasmat eram pentru simplu motiv că ajunsesem în Warşowia, ştiind că la Ambasadă trebuia să găsesc protecţie şi ajutor, şi cînd colo nu eram tratat altcumva decît ca un gunoi, ca un imbecil, ca un beţiv. Era atît de dezgustător să ştiu că sînt român... Oare de ce mă născusem în România? Ajunsesem la concluzia că nu merita de loc să fii român, din cauză că autorităţile nu asigurau nimic pentru românii aflaţi în situaţii limită prin străinătate. Mai degrabă găsisem ajutor la străini. Pur şi simplu mi-era mie ruşine că eram român. Ce fel de stat e acela care nu are grijă de cetăţenii săi aflaţi în alte ţări? Nu credeam că mai era pe glob o altă ţară mai iresponsabilă decît România. Poate că acum s-o fi schimbat lucrurile, dar atunci nu puteam vedea altfel.

Amărît fiind, după o săptămînă atît de grea, cînd ştiam că mai trebuia să am răbdare să treacă încă două zile în aceleaşi condiţii peste mine, parcă mă lua cu fiori. Răbdasem şi îndurasem atîta foame şi frig, făcîndu-mi iluzii deşarte că la Ambasadă m-ar fi aşteptînd cîinii cu covrigi în coadă, şi aflu că nu era deajuns cît răbdasem şi îndurasem. Şi să zicem că vor trimite faxul acela promis de un anonim (că nici nu ştiam cu cine vorbisem), oricum ei nu mă ţineau la camera de oaspeţi, ar mai fi trebuit să aştept încă o săptămînă în aceleaş condiţii pînă să primesc banii din ţară. Oare banii care veneau mă mai găseau viu? Nu credeam să mai rezist atît de mult. Dacă mă mai şi găseau cei care mă căutau, îmi făceau capătul imediat.

Şi dacă ei se interesau la Ambasadă despre mine? Dacă pîndarii lor nu mă vedeau trecînd graniţa la Mostişka, numai că se informau la Ambasadă. Şi luni s-ar putea să dau nas in nas chiar cu ei. Mi se părea riscant să mai merg la Ambasadă. Şi-atunci pentru ce mai bătusem atîta drum pînă acolo? Nimic nu era sigur. Totul era imprevizibil. Dacă intram într-o capcană cu bună ştiinţă? Nu se putea ca ei să nu intuiască şi faptul că aş cere ajutor la Ambasadă. La cîte tentacule aveau ei, nu le-ar fi fost greu să pună pe careva să aştepte sosirea mea acolo. Şi ce-am rezolvat? Să fi fost în zadar atîta zbucium?

Episodul 16

Mai intii a trebuit sa ma apuc de scris ultimile noutati in carnetel. Apoi, fiind sigur ca masina se afla intr-un loc destul de dosnic, nu-mi raminea altceva de facut decit sa dorm ca sa fiu fresh pentru duminică.

Era ger in continuare cam la 15-20 grade sub zero.

Promoroaca era prezenta in tot interiorul habitaclului, cind m-am trezit.

Rasarise soarele in duminica aceea geroasa.

Trebuia sa caut Ambasada mergând pe jos, că benzina nu aveam suficienta, iar timp aveam berechet. Am dat frica la o parte, zicind „fie ce-o fi” si pina se ivea alta solutie, nu aveam incotro... am purces la drum in cautarea Ambasadei.

Cu adresa scrisa lizibil pe o hirtie, întrebam pe trecatori, iar ei ma indrumau asa cum se pricepeau mai bine. Dar nu ma limitam sa intreb doar pe cite unul, ci pe mai multi, ca sa fiu sigur ca merg in directia dorita. Ma uitam si in urma, ca sa fotografiez cu privirea punctele de reper mai importante, pentru ca la intoarcere sa nu ma rătăcesc.

Cum peste noapte ninsese, am lasat masina plina cu un strat cam de 10 cm de zapada. O acoperea numai bine ca sa nu atraga atentia culoarea.

Drumul pina la Ambasada mi s-a parut destul de lung, mai ales din cauza ca nu ma tineau picioarele. Eram obligat sa ma asez pe câte o bancă ca sa ma odihnesc. Ma simteam atit de slabit incât ma si miram cum de mă mai mişc.

Am considerat ca mersesem pe jos cam 10Km. Deci mi-ar fi trebuit cam un litru de benzina. Si nu-l aveam. Dar daca Domnul ma adusese de la Katowitze atâţia Km, tot EL trebuia sa ma mai duca inca 10Km daca tot trebuia sa ajung la Ambasada. Eu nu stiam cum sa mai fac rost de acel litru de benzina. Mi-ar fi fost jena/rusine sa cersesc chiar si pentru un litru.

Eram bucuros ca gasisem Ambasada, macar ca era inchisa, fiind duminica. Dar luni va fi deschisa. Si atunci se va decide soarta mea.

Ma-ntorceam atent la punctele de reper, ca sa nu ma ratacesc. Nu ma grabeam. Aveam timp toata ziua. Si totusi parca nu venisem pe strazile pe care mergeam acuma. Nu mai recunosteam nici un punct de reper. Trebuia sa ma intorc din nou catre Ambasada, ca sa reiau traseul.

Intrebind pe trecatori ca sa ma indrume spre Ambasada din nou, imi faceam griji ca nu era exclus sa nu-mi mai gasesc masina. Nu notasem nicaieri strada pe care se afla, si nici nu cunosteam vre-un punct de reper mai important prin apropiere.

Warsowia era capitala, si intr-un oras atât de mare, a căuta masina, ar fi fost ca si cum as fi cautat un ac in carul cu fân.

Nu ma asteptam sa ma ratacesc. Si nici la Ambasada n-am mai revenit in duminica aceea.

Episodul 17

Ca să mă întorc iar la Ambasadă, ar fi trebuit să mă prindă noaptea rătăcind pe străzile capitalei Poloneze. Un om bine hrănit, ca să nu obosească, poate merge pe jos (pe drum fără urcuşuri), cam 4-5Km/h. Eu, cred c-am făcut 2,5Km/h, fiind leşinat de foame... de-abea mă tîram, oprindu-mă destul de des ca să mă aşez pe cîte o bancă, pentru a-mi reface forţele.

Cred că mi-a trebuit cam 4 ore ca să merg 10 Km. Iar ca să mă întorc înapoi către maşină, măcar că n-am găsit-o, depăşisem 5 ore. Deci toată perioada de lumină a zilei o consumasem, fiind în februarie. Ca să ajung din nou la Ambasada, presupunînd că nimeream apoi întoarcerea corectă ca să găsesc maşina, mi-ar mai fi trebuit vre-o 10 ore, dacă nu cădeam de somn, pentru că aş fi depăşit miezul nopţii.

De imaginat ce s-ar fi întîmplat dacă m-ar fi toropit somnul pe un ger ca acela, afară pe vre-o bancă. Nici măcar disperat nu mai eram. Trebuia să abandonez căutarea maşinii, şi să mă orientez de un adăpost unde să mă odihnesc. Dar unde să găsesc aşa ceva cînd fiecare intrare în bloc, la orice bloc am căutat, era cu interfon, iar uşile nu se deschideau decît dacă aveai cheie, ori dacă îţi deschidea cineva dintre locatari. Nici să cer ajutor nu ştiam cum. Apăsasem pe cîteva butoane de interfoane, şi auzeam voci care mă întrebau cine sînt, dar dacă eu nu ştiam cum să le explic în poloneză, ei nu mai continuau discuţia cu mine, şi nici nu-mi deschideau uşa. Am aşteptat la o intrare în bloc ca să intre sau să iese careva, în ideea că aşa voi putea intra. Era duminică, şi pe o vreme ca aceea, mai nimeni nu se-ncumeta să iasă din casă. Aşteptam in zadar şi îngheţam din cauza gerului care se instala din nou odată cu lăsarea serii. Nici la celelalte intrări de bloc nu era nimeni care să intre sau să iese.

Trebuia să fac mişcare ca să nu îngheţ de tot. Doar o noapte trebuia să mai rezist, chiar aşa fără maşină, şi următoarea zi era luni. Aş fi mers la Ambasadă şi i-aş fi rugat pe cei de acolo să m-ajute ca să-mi găsesc maşina. Poate că la gară ar fi fost mai nimerit să caut adăpost. Întrebam pe oamenii foarte rari la ora aceea, să mă-ndrume către gară. Aşa am ajuns la o Catedrală catolică foarte impunătoare. Se auzea din interior cum se cînta la orgă, şi corul.

Dacă auzeam corul însemna că erau şi oameni acolo. O fi fost slujba de vicernie, îmi ziceam eu in gînd, pentru că aşa văzusem la ortodocşi. Am vrut să intru, dar uşile acelea mari erau ferecate, şi încuiate pe dinăuntru. Nici măcar în biserică nu puteam intra. Parcă era făcut să stau numai pe afară.

Mă dureau picioarele, şi atît de mult îmi doream să mă aşez undeva... Dar unde?

Am reuşit totuşi să rezist ca să stau în faţa uşii pînă s-a terminat slujba. De fapt mi-am dat seama că a fost doar corul ce făcea repetiţie. Cînd au ieşit, eram acolo postat în faţa uşii. Chiar mă gîndeam că s-o fi îndurat vre-unul să-mi lase ceva mărunţiş. Dar nu. Fiecare îşi vedea de drumul său, trecînd pe lîngă mine ca pe lîngă o statuie. Nu-mi dădea nimeni nici o importanţă.

După plecarea coriştilor, uşile au rămas descuiate. Cu siguranţă mai trebuia să fie cineva pe acolo ca să le incuie. Am profitat de ocazie îndrăznind să intru. Poate reuşeam să mă ascund pe undeva, chiar dacă mă încuia înăuntru. Şi era atît de cald în interior...

Chiar imediat ce închisesem uşa după mine, văd că apar doi bărbaţi. Păreau a fi preotul şi dascălul, că nu ştiam cum să-i numesc în stil catolic. Am făcut o plecăciune în faţa lor, şi m-am străduit să le zic de ce mă aflam acolo. Nu cred că au înţeles, dar preotul a scotocit printr-un portofel şi mi-a dat 5 zloţi de tip nou, zicîndu-mi: ~Uuuuuuuuu, Bucharest!

După cum a făcut el ca trenul, şi cum gesticula, am înţeles că-mi recomanda să folosesc trenul ca să merg la Bucureşti. Şi nu m-au lăsat să rămîn în interior la căldură, închizînd uşile pe dinafară. Mă uitam după ei cum se depărtau discutînd, fără să le pese că eu tînjeam după un pic de căldură.

Aveam totuşi 5 zloţi. Dar ce să fi făcut cu ei duminică seara cînd peste tot era închis? Mă gîndeam să nu-i cheltui ca să am de benzină. Nu mă gîndeam de loc la mîncare, deşi nu mîncasem o săptămînă decît plăcinţelele alea mici cu brînză. Auzi ce mă gîndeam eu să cumpăr. Benzină; măcar că nu găseam maşina. Căutam o benzinărie că acolo trebuia să fie deschis permanent. Poate că mă lăsa şi înăuntru ca să mă mai încălzesc. Dar în ce puneam benzina? iar dacă o cumpăram, ce făceam cu ea fără maşină? Deci nu merita să cumpăr nimic, sau mai bine luam totuşi ceva de mîncare. Cine ştie cînd găseam maşina şi dacă o mai găseam. Nu ştiam ce surprize aveau să mă aştepte la Ambasadă.

Episodul 18

Mergeam ca teleghidat, fără să ştiu unde mă îndreptam, cu scopul de a face mişcare pentru a mă încălzi. Rar de tot mai apărea cîte un om pe stradă, ceea ce însemna că nu prea aveam pe cine să mai întreb cam pe unde ar fi gara, considerînd că acolo aş fi avut asigurat oarece adăpost. Maşinile circulau destul de bine. Rezulta că şi autobuzele circulau. Nu văzusem nici unul, dar poate că din cauză că nu dădusem importanţă. Aşa mi-a venit ideea că trebuiau şi nişte staţii de autobuze prin oraş. Iar în staţii aş fi găsit şi oameni aşteptînd. Dar unde era o staţie? Dacă eram pe o stradă pe unde nu avea nici un autobuz traseu? Greu de ghicit.

Nu-mi rămînea decît să merg cît mă mai ţineau picioarele. Şi eram atît de obosit, cum mersesem toată ziua... Dar n-aveam de ales, dacă nu voiam să îngheţ.

Undeva, printre nişte gunoaie, era un bidon de plastic cu capacitatea de un litru, în care fusese ulei de motor. Era bun să pun un litru de benzină în el. Aş fi mers 10Km cu maşina, dacă o găseam. De acolo de unde era maşina, aş fi ajuns la Ambasadă. Dar de unde să iau acum maşina, că bidon aveam pentru un litru de benzină. Aveam şi cu ce plăti preţul. Am luat bidonul cu mine. Mă cam încurca, că trebuia să-l ţin destul de incomod pe frigul acela. Mi-ar fi prins bine o sacoşă din plastic, dar de unde să fi făcut rost?

Un fel de aprozar, părea să fie deschis. Văzusem de la distanţă că era ceva mişcare prin interior. Dacă intram acolo, puteam face rost de sacoşă. Nu cumpăram nimic, ca să nu cheltuiesc banii. Sacoşa putea să mi-o dea gratis. Am intrat. Eram singurul client. Vînzătoarea se grăbea. Probabil venise doar să rezolve o problemă personală, nicidecum c-ar fi fost deschis la ora aceea. Dar eu voiam doar o pungă. Aşa ceva ea nu concepea. Punga goală nu mi-o dădea. Dacă cumpăram ceva, aveam şi punga. Altfel nu. Ca să ies fără pungă, însemna să abandonez şi bidonul, ca să nu-mi îngheţe mîinile. Ce să fi cumpărat ca să am şi punga, dar să am şi de un litru de benzină? Şi nu ştiam să-i explic în poloneză.

I-am arătat cei 5 zloţi vînzătoarei, făcînd-o să înţeleagă că alţii nu mai aveam. Aş fi vrut să cumpăr nişte mere şi o pîine, dar să-mi rămînă şi de benzină ca să pun în bidonul de un litru.

Funcţie de preţurile afişate, îmi puteam permite să cumpăr doar o jumătate de pîine şi patru mere. Chiar aşa am şi solicitat. Mi-a dat restul exact cît să cumpăr benzina, şi am căpătat inclusiv sacoşa. Pe lîngă mere şi pîine, a încăput şi bidonul. Problema era că merele trebuiau repede consumate. Altfel îngheţau. Dar unde să mă duc cu ele ca să le mănînc la căldură? Îmi îngheţau dinţii cînd muşcam din măr. Şi parcă mi se făcuse o foame...

Vînzătoarea, în urma mea, a plecat şi ea, încuind uşa. Şi n-o întrebasem unde găseam o benzinărie. Acolo poate mă lăsa în interior să mănînc merele şi pîinea. Iar apa era în maşină.

Şi maşina nicăieri. Nu ştiam dacă rezistam gerului în noaptea aceea, mai ales că nu se ivea nici o posibilitate de adăpost ca să mai şi dorm măcar cîteva ore. Mergeam istovit de puteri, tremurînd de frig. Treceam printr-o parcare, şi printre toate maşinile se afla şi o Dacie acoperită de zăpadă. Şi mă gîndeam la maşina mea care tot la fel o lăsasem pe undeva. Cine putea să ştie dacă mai ajungeam vre-odată să o mai găsesc. Aveam şi carneţelul acolo. Nici pe ce să scriu nu mai aveam, nici pix. Iar eu rătăceam de aiurea. Pe cine să fi întrebat unde era gara, că nu mai era nimeni pe stradă. În urma mea tocmai parca o maşină cu spatele. Auzeam motorul cum torcea destul de turat. Cineva se chinuia s-o parcheze şi nu reuşea. Poate că nu avea experienţă, sau îi patinau roţile. Am stat în loc ca să privesc ce manevre făcea. Era o distanţă de aproximativ 6-7m. Mă gîndeam că după ce parchează, să intru în discuţie, şi să-mi arate drumul spre gară.

Cred că i-a trebuit mai mult de 5 minute pentru a parca. În final a parcat cu faţa, că nu reuşise cu spatele. Aşa cum manevra maşina, farurile măturau cu lumina lor celelalte maşini parcate.

Văzusem şi Dacia aceea plină de zăpadă. Avea culoarea grena (vişină putredă). Aceeaşi culoare pe care o avea şi maşina mea. Dar cîte maşini or fi avînd aceeaşi culoare? Un fior trecuse prin stomac cînd văzusem culoarea. Aşa aş fi vrut să fie maşina mea...

Şi femeia aceea nu mai ieşea din maşina ei pe care reuşise să o parcheze, ca să întreb de gară.

Ea vorbea la telefon, sau se prefăcea, de frica mea. Cred că aştepta să mă îndepărtez eu, ca să iasă şi ea din maşină. Iar eu abea că o încurcam cu prezenţa mea. Intuind cam ce aştepta ea de la mine, am preferat să mă distanţez pentru a avea curaj să iasă din maşină. Nu-mi rămînea apoi decît să mă-ntorc ca să discut cu ea.

Cred că mă depărtasem cam 20m, de ajunsesem la marginea parcării, şi văd femeia ieşind brusc din maşină, fără ca să încuie maşina, şi o rupe la fugă cît o ţineau picioarele în direcţie opusă faţă de unde eram eu. N-aveam putere să alerg după ea. Era clar că se speriase de mine.

Am urmărit-o cu privirea pînă ce a intrat în bloc. Cineva îi deschisese uşa pe care s-a grăbit s-o şi închidă apoi. Deci nu trebuia să ştiu unde era gara, încă. Dar de ce n-o fi închis maşina? Dacă îi era frică de mine, de ce nu i-o fi fost frică să-şi lase maşina descuiată? Oricum, nu îndrăzneam să intru în maşina ei. Putea veni oricînd cu ajutoare, şi mai căpătam şi bătaie, ori m-ar fi dat pe mîna poliţiei. N-aveam nevoie de încurcături. Mai era o noapte şi ajungeam eu cumva la Ambasadă. Eram hotărît să rezist cu orice preţ.

Am ieşit din parcare, mergînd obosit, trist, îngîndurat, înfrigurat şi oarecum îngrijorat de felul cum se profila modul în care aveam să petrec noaptea aceea atît de geroasă.

Sacoşa o atîrnasem de cingătoare. Bidonul gol suna lovindu-se de picior.

Merele dacă îngheţau, nici nu le mai puteam mînca. Pîinea deasemenea. Cînd nu aveam ce mînca, era de înţeles, dar acum că aveam, nu puteam să mănînc. Parcă totul mergea de-a-ndoaselea. Cînd aveam maşina eram departe de Ambasadă. Acum cînd eram aproape de Ambasadă, nu mai aveam maşina. Era de rîs, dar şi de plîns.

O benzinărie mă aştepta. Nu mai aveam mult pînă la ea. Acolo aveam să mănînc merele.

Apropiindu-mă, am văzut că nu era deschisă. Avea doar un ghişeu unde cei care voiau să alimenteze, mai întîi plăteau. Aşa am pus şi eu litrul acela de benzină.

Episodul 19

Din nou am rămas fără bani. Dar aveam litrul de benzină, jumatea de pîine, şi cele 4 mere.

Era parcă prea de tot, să le am pe astea, şi să nu am maşina. Măcar de m-aş fi apropiat de Dacia aceea ce semăna la culoare cu a mea. Dar nici acum nu era tîrziu. Nu mă depărtasem prea mult. Şi-aşa nu aveam altceva mai bun de făcut. Poate intram un pic în maşina femeii aceleia, dacă o mai găseam deschisă, măcar cît mîncam merele şi pîinea.

Ajuns la maşina aceea, m-am uitat în toate părţile înainte de a încerca să deschid. Mi-era o frică... Dar nu se deschidea. Poate că s-o fi întors ca s-o închidă. Sau poate avea un sistem de încuietoare automată. Deci trebuia să rămîn neapărat pe afară. Şi Dacia aceea era acolo. Era murdară. De fapt nici a mea nu era curată acolo unde o lăsasem. O fi circulînd mult omul care o condusese. Şi avea antifurturi la încuietori, tot aşa cum aveam şi eu la maşina mea.

Văzusem destule Dacii cu numere poloneze. Oare asta ce număr o avea? Părea o maşină îngrijită. Nu se vedea în interior din cauza stratului de promoroacă. Numerele de înmatriculare aveau un strat gros de mizerie îngheţată pe ele, că nu se mai ştia ce era scris.

Am curăţat mizeria cu o bucată de fier desprinsă dintr-un gard. Era număr alb. Însemna că şoferul putea fi român, că numerele polonezilor erau negre. Poate că dacă aş fi rămas prin apropiere să-l urmăresc pe român, ar fi fost o variantă să merg cu el în ţară. Dar cine ştia ce fel de om era. Dacă era un infractor ca atîţia alţii? Măcar să văd din ce judeţ era. Era din acelaş judeţ cu mine. Am curăţat în continuare ca să văd tot numărul. Avea acelaş număr ca al meu. Nu se poate! Două maşini de aceeaşi culoare şi cu acelaş număr era imposibil. Cred că am halucinaţii. Începusem să nu mai văd bine din cauza oboselii, a frigului şi a inaniţiei.

M-am frecat la ochi, m-am ciupit de obrajii îngheţaţi, ca să mă trezesc din visare. Oare dormeam stînd în picioare? Numărul de înmatriculare se încăpăţîna să rămînă ca şi al meu.

Atît în faţă cît şi în spate, numerele coincideau. Cine să-mi fi furat numerele? sau poate că-mi furase maşina, şi de fapt am dat de ea din întîmplare. Am scos cheile, şi am reuşit să deschid. Era într-adevăr maşina mea. Nu-mi venea să cred ochilor. Mă încălzisem de transpirasem sub căciulă. Şi spatele îl simţeam transpirat. Să dau de maşina mea într-un oraş atît de mare, mi se părea o nebunie. Părea atît de imposibil. Şi totuşi era maşina mea. Îmi venea să chiui de bucurie. Deja recunoşteam împrejurimile pe care le fotografiasem din priviri, şi le fixasem ca puncte de reper, de dimineaţă. Însemna că am ajuns exact unde lăsasem maşina, şi nu mi-o furase nimeni. Dar ajunsesem pe un alt traseu. Dar cum de nimerisem?

Nu era o întîmplare. Nimerisem nu pentru c-am vrut eu. Cu de la mine putere n-aş fi nimerit niciodată. Nici de noroc nu putea fi vorba. Era o şansă la un milion ca să-mi găsesc maşina atît de repede într-un oraş aşa de mare. Şi iată că şansa s-a manifestat fără ca să fie meritul meu. Tot ce am făcut eu, era că mă lăsasem dus de val. Adică nu mă concentrasem să-mi amintesc traseul, nu insistasem să mai mă orientez după anumite repere, nu mă frămîntasem în nici un fel, şi nici de îngrijorare nu putea fi vorba, lăsînd totul pe a doua zi ca s-o caut cu ajutorul celor de la Ambasadă. Nici măcar nu-mi părea rău. Pur şi simplu abandonasem ideea de a o mai căuta. Tot ce căutam era doar un adăpost. Şi iată că maşina mea mi se oferea pe tavă drept adăpost. Era ceva extraordinar. Mi-am dat seama că numai Dumnezeu putea să mă conducă în aşa fel încît să dau de maşină.

Litrul acela de benzină l-am turnat repede în rezervor, dar n-am pornit motorul. M-am pregătit ca să dorm. Merele şi pîinea aproape că îngheţaseră. Le-am pus aproape de mine împreună cu apa îngheţată din sticlă, ca să se încălzească de la corpul meu. M-am învelit bine pînă peste cap, astfel încît respiraţia caldă rămînea sub pătură. Cred c-am adormit într-o clipă. Dacă m-aş fi apucat de mîncat, ar fi trebuit să pornesc motorul ca să încălzesc merele. Astfel că mă încălzeam şi eu, şi aş fi adormit cu motorul pornit. Toată benzina s-ar fi consumat, şi n-aş mai fi avut cu ce ajunge la Ambasadă. De aceea am preferat să rămîn flămînd.

La cît timp nu mîncasem, mai rezistam eu cîteva ore pînă dimineaţă. Numai bine se încălzeau şi merele lent, ca să nu se strice prin dezgheţare rapidă. Mă învăţasem să am răbdare.

Înainte de a adormi, ceasul de la bord indica ora 23:00.

La ora 04:00 eram treaz din nou. Am pornit motorul şi am plecat spre Ambasadă, profitînd de ocazie că străzile nu erau circulate ca în timpul zilei. Interesant că nici nu m-am rătăcit. Într-un sfert de oră eram la Ambasadă. Găsisem loc de parcare în faţa Ambasadei Statelor Unite care era alături de Ambasada României. Între timp se încălzise şi în habitaclu. Eu nu mai tremuram de frig... Am reuşit să mănînc doar două mere şi un colţ de pîine. Mai mult n-o încăput în stomac. După ce am băut doar o singură înghiţitură de apă, m-am aşezat din nou să-mi completez somnul. Fixasem ceasul să sune la ora 08:00. Mi-ajungea o oră ca să mă pregătesc de interviu. Motorul nu l-am lăsat pornit, ca să-mi mai rămînă ceva benzină pentru cazul în care ar fi trebuit să mai mişc maşina să fie păstrată într-un garaj al Ambasadei pînă se lămureau lucrurile cu mine. Cel puţin aşa înţelegeam eu că ar fi urmat evenimentele.

Cînd ceasul a dat deşteptarea, răsărise soarele. Am pornit motorul ca să se topească promoroaca de pe geamuri. Am reuşit să mănînc şi celelalte două mere în timp ce scriam în carneţel întîmplările prin care tocmai trecusem. Cînd am considerat că era suficient de cald în interior, am oprit motorul, privind afară.

Patru băieţi tineri, cam între 17-21 ani, mă priveau cu tîlc de la o distanţă de aproximativ 5m.

Oare de ce stăteau ei în loc privind cu atîta interes maşina? După cum arătau, nu erau mai breji decît cei pe care-i abandonasem la Katowitze. Aveau cercei în urechi, în buze, în nas şi în sprincene. Erau tunşi scurt şi îmbrăcaţi în acelaş fel, dînd impresia unor infractori profesionişti. Nu cumva erau din gaşca omului roş? Deci n-am scăpat de ei. Şi-am îndurat o săptămînă de coşmar degeaba. În timp ce unul dintre ei, cu o figură ameninţătoare, se îndrepta către mine, fiind evident că vroia să-mi vorbească, eu mi-am blocat portierele pe dinăuntru.

Episodul 20

Apropiindu-se de maşină, tipul respectiv schiţează un rînjet ca şi cum îmi dădea de înţeles că a vrut doar să mă sperie. Am lăsat geamul de două degete atît cît puteam să-l aud bine. Şi iată ce-mi auzeau mie urechile:

─Nene, ne duci şi pe noi în ţară?

Am gîndit că-i un pretext de a mă păcăli să ies afară din maşină. Era exact ceea ce-mi doream. Dar duşmanul aşa se prezintă ca să te amăgească. Îţi spune ceea ce vrei să auzi, se preface că vrea să te ajute, şi după ce-ţi capătă încrederea, ştie să te taxeze. Aşa că trebuia să fiu prevăzător. N-aveam de gînd să le cad din nou în plasă. De aceea i-am refuzat zicînd:

─Îmi pare rău, dar eu abea am ajuns aici. Am suficientă treabă. Încă nu mă pot întoarce în ţară.

De fapt nici n-aş fi avut cum să ajung în ţară fără ajutorul Ambasadei. Şi chiar dacă aveam posibilitatea de a merge, cum să fi luat cu mine nişte răufăcători?

De unde ştiam eu ce gînduri le mai veneau prin minte pe traseu? N-aveam eu suficiente probleme? Mai trebuia să mă-ncarc şi cu ale altora? Dar nu m-am putut abţine să nu întreb:

─Dar voi cu ce probleme pe aici?

Astfel am aflat că ei trecuseră din Polonia în Germania, în mod fraudulos. Au furat acolo cît şi ce au putut, iar acum voiau să se întoarcă în ţară. Meritau o vacanţă pînă după paşti.

Unul dintre ei pierduse paşaportul şi avea nevoie de un duplicat. De aceea erau ei în zona Ambasadei. Trecuse Oderul înotînd (la ducere) prin Augustul anului ce trecuse, şi după ce ieşise din apă, constatase că nu mai avea paşaportul. La întoarcere au trecut Oderul pe gheaţă.

Pe vremea aceea, cine voia să ajungă în Germania trebuia să aibă „viză pentru Spaţiul Schengen”. Cum ei nu aveau, îşi puteau permite doar trecerea frauduloasă. Veniseră pînă în Warşowia cu autocarul, mergînd mai departe cu trenul pînă la graniţă. După traversarea Oderului, erau deja în Frankfurt. Aproape jumătate de an, au tot furat prin Germania. Ar fi plecat ei direct din Germania înapoi în ţară, dar cum trebuia rezolvată problema cu paşaportul, le-au convenit serviciile Ambasadei Române din Warşowia. Nu le rămînea apoi decît să caute un autocar pe la bazar, ca să-i ducă în ţară. Dar pentru că mă văzuse pe mine, le-ar fi surîs ideea să meargă cu maşina mică. Numai că eu îi refuzasem din start.

Nemaiavînd ce discuta cu mine, au plecat să-şi vadă de treburile lor. Nu aveam habar dacă trecuseră pe la Consulat înainte de a discuta cu mine, sau dacă abea urmau să treacă pe acolo.

Oricum nu mă mai interesa despre ei nimic. Eu aşteptam să se facă ora 09:00 ca să mă prezint la interviu. Nu ştiam ce program avea la audienţe. Mă gîndeam că eu deja eram programat la acea oră, şi nu puteam să mă prezint nici mai devreme, nici mai tîrziu. Dar oare găseam eu ajutor la Ambasadă? Şi dacă-l găseam, mai rezistam eu încă aproape o săptămînă? Nu credeam că-mi asigurau ei masă şi cazare pînă aş fi primit bani din ţară. Şi dacă vremea mai continua în acelaş fel, nu credeam să mai rezist. Plus de asta, se expira şi asigurarea internaţională, depăşind cele 15 zile. Cum aş mai fi prelungit eu asigurarea, nu ştiam. Era un motiv în plus de îngrijorare. Dacă lăsam maşina la Ambasadă, şi mergeam cu trenul, ar fi trebuit să mai vin odată în Warşowia ca s-o iau. Alţi bani de cheltuială şi timp pierdut.

Şi tocmai refuzasem o ocazie ce se ivise, de a merge cu băieţii aceia. Oare m-ar fi plătit? Sau poate voiau doar să-mi ţină companie, ca să nu fiu chiar singur pe traseu. Cum de nu i-am întrebat cît mi-ar fi dat ca să-i duc în ţară? Cît de rău îmi părea... Acuma era prea tîrziu. Dacă-mi venea ideea atunci, era grozav. Măcar aflam cam cît îşi permiteau ei să plătească, că oricum, nu mă-ncumetam eu să transport nişte răufăcători. Dar oare nu cu un răufăcător venisem? Ce importanţă avea cu cine mergeam înapoi? Important era să ajung în ţară. Dacă ei erau pregătiţi de Dumnezeu chiar în scopul de a mă prelua în întoarcerea spre ţară? Era culmea. Să refuz eu o asemenea ofertă... Îmi venea să-mi dau pumni. Cît de neghiob fusesem. Oare cum de am putut să-i refuz? Ce prostie... Unde-i mai găseam eu acuma?

Mă rugam Domnului să mi-i scoată din nou în cale, şi-L rugam să mă ierte că nu recunoscusem mîna Lui la lucru. Am ieşit din maşină cu scopul de a-i căuta. Ar mai fi fost 25 minute pînă la ora 09:00. Speram să-i găsesc ca să aflu dacă merita să cîntăresc între oferta lor şi cea a Ambasadei. Poate că nu mai era nevoie să mai aştept încă o săptămînă.

Mai bine de 10 minute am alergat în toate părţile ca să-i caut, dar a fost în zadar. Ca să nu pierd audienţa de la Ambasadă, a trebuit să mă întorc la maşină, necăjit că am dat cu piciorul la o posibilă ofertă, poate mai avantajoasă decît cea de la Ambasadă. Dar ce mai puteam face? Cum carneţelul îl lăsasem deschis, m-am apucat să scriu cît de puţin înţelept fusesem.

Episodul 21

După ce am actualizat carneţelul, am ridicat privirea, urmînd să plec îndată la interviu.

Cei patru tineri răufăcători (hoţii de la nemţi), tocmai treceau prin faţa maşinii, nemaiavînd intenţia să mai discute cu mine. Am sărit repede din maşină, buimăcit de repeziciunea deciziei, şi fără să mai cîntăresc dacă făceam bine sau rău, i-am ajuns din urmă oprindu-i:

─Măi fraţilor, încotro mergeţi? i-am întrebat eu.

─Mergem la bazar, nene, ca să găsim un autocar ce merge în ţară.

─Cît plătiţi la autocar, de persoană?

─20 de mărci germane. Da de ce ne-ntrebi?

─Voiam să ştiu, mie cît mi-aţi da dacă vă duc eu în ţară?

─Da ce, ai terminat ce-ai avut de rezolvat pe aici?

─Nu prea am avut mare lucru de făcut. Poate c-aş mai sta vre-o săptămînă pe aici, dar dacă voi vreţi, eu pot să-mi permit a vă duce pe voi în ţară, şi-oi mai vedea dacă mai e cazul de o revenire pe aici. Mi-ar place să merg cu voi, ca să nu merg singur. Dar cît îmi daţi?

─Păi dacă noi sîntem 4, ar fi 80 de mărci, cam cît am fi dat la autocar. Dar îţi dăm 100 mărci, şi te priveşte cum te descurci cu benzina, tranzitul şi taxele.

─Nu. Eu nu vreau 100 mărci. Vreau numai 50. Şi vă ocupaţi voi de benzină, tranzit şi taxe.

N-au stat prea mult pe gînduri, şi au fost deacord. Repede au pus rucsacurile în potbagaj, mi-au dat 50 mărci, şi mai întîi trebuia să trecem pe la cea mai apropiată benzinărie. Ştiau ei una prin apropiere. Motorul tuşea în timp ce mergeam, făcînd ca maşina să se mai poticnească mergînd în salturi. Uneori se oprea, trebuind să repornesc din cheie. În rezervor era doar o peliculă de benzină ce se aduna prin colţurile lui, trecînd foarte rar şi prin dreptul sorbului. Gunoaiele mai înfundau şi sita/filtrul de benzină... şi uite-aşa, oprindu-ne de vre-o 5 ori, am ajuns la benzinărie. Bine că n-a trebuit împins la maşină. Oricum ar fi avut cine să împingă.

Am umplut rezervorul şi canistra. Au plătit băieţii, 70 zloţi pentru benzină.

Prima dată trebuia să mergem pe la bazar, pentru că ei voiau să-şi mai facă meseria lor; altfel riscau să-şi piardă antrenamentul. Nu mi-au spus ei asta, dar mi-am dat eu seama.

Au vrut ca maşina să nu fie aproape de bazar, ci undeva printre blocuri, la distanţă de privirile curioase ale altor echipe concurente. Acolo au pus pe un prosop ce aveau de mîncare ca să mîncăm cu toţii. Abea atunci am simţit că eram rupt de foame, şi am mîncat pe săturate, salam cu pîine, ceapă, muştar, iaurt, roşii şi castraveţi. De băut aveau pepsi şi fanta de portocale, luate din Germania.

Simţeam cum mi-era prea cald în maşină, fiind prea bine îmbrăcat. Abea aşteptam să plece ei ca să-mi schimb hainele de pe mine. Imediat au şi plecat, urmînd să se întoarcă peste o oră.

De data asta n-am mai făcut economie de benzină. Am lăsat motorul pornit să încălzească habitaclu, în timp ce eu mă schimbam de haine fără grabă, meticulos, şi avînd grijă să mă îmbrac mai subţire. Prevedeam că nu voi mai îndura atîta frig.

 Aveam să merg mulţi km, şi motorul nu va înceta să dea căldură, chiar dacă afară viscolul (crivăţul) încă-şi mai făcea de cap. În ziua aceea avea să se oprească şi din ninsoare.

Cu pompa de picior, dotată cu manometru, mi-am reglat şi presiunea în pneuri... şi aşteptam să apară băieţii.

Numai că trecuse două ore şi ei nu se iveau de nicăieri. Acuma că aveam benzină aş fi putut să plec şi fără ei. Cu tot cu cei 50 mărci, mi-ar fi ajuns benzina pînă acasă, dacă totul mergea şnur prin Ukraina.

(Prin Slovacia şi Ungaria, ar fi fost prea departe, trebuindu-mi încă două rezervoare de benzină).

Dar de unde puteam şti eu ce probleme se puteau ivi pe traseu. Plus de asta băieţii îmi ştiau numărul de maşină, şi m-ar fi căutat în ţară ca să regleze conturile cu mine. Pe lîngă toate astea nu eram eu omul care să-mi mînjesc singur îmaginea. Nu puteam să-i las. Aveau bagajele la mine. Împărţiseră mîncarea cu mine. Benzina lor era în rezervor şi în canistră. Ei au cheltuit, nu eu, măcar că era maşina mea. Deci nu-mi puteam permite ca să plec fără ei. La o adică îi mai aşteptam cîteva ore, că oricum n-aveam nici o posibilitate să iau legătura cu ei. Nici nu ştiam unde să-i caut. Dacă nu veneau pînă seara (că se însera devreme) era vina lor. Nu puteau avea nici o pretenţie la mine. Dar dacă veneau în 3-4 ore şi nu m-ar fi găsit, ar fi fost vina mea. Preferam să nu fie vina mea. Dacă ei erau răufăcători, nu însemna că trebuia să fiu şi eu la fel ca ei.

Ca să treacă timpul cu folos, am şters maşina de la jumătate în sus, cu cîrpele pe care le pregătisem din ţară. M-am mai învîrtit prin împrejurimi, ca să nu adorm, şi să nu mă găsească băieţii dormind. Mai bine să fiu treaz pe cînd apăreau ei. Verificasem uleiul, apa şi lichidul de frînă. Găsisem printre bagajele mele şi o curea de ventilator (de rezervă). Cu actele eram în regulă. Completasem şi carneţelul... Altceva nu mai aveam de făcut.

Pe la Ambasadă nu mai avea rost să mai trec. Deja era dupăamează, şi n-ar mai fi fost deschis. Eram curios cum ar fi rezolvat ei cu mine. Dar după cum îmi vorbise individul acela la telefon, nu puteam să mă aştept la nimic bun din partea lor.

Dacă băieţii nu mai apăreau, era riscant să traversez Ukraina de unul singur, fără să am bani pentru suveniruri de dat la poliţişti. Dacă scăpam actele în mîinile lor, nu le mai căpătam înapoi fără să le dau suveniruri (ciocolată, cola, pepsi, cartuşe de Kent sau BT-uri). Chiar şi cîte 10-20 mărci cereau. Altfel îţi găseau nod în papură, şi nu treceai de ei decît cu dosar penal pentru fapte închipuite de ei.

Studiasem harta şi n-aveam să mai trec graniţa pe la Mostişka, ci pe la Hrebene, ca să intru în Ukraina. Chiar mă bucuram, pentru că la Mostişka m-ar fi aşteptat inamicii pe care-i părăsisem la Katowitze.

Calculasem cam cîţi Km aveam de parcurs... Traseul ar fi fost următorul: „Warşowia, Lublin, Zamosc, Hrebene, L'viv, Rogatin, Ivano-Franciski, Colomia, Cernăuţi, Siret, Suceava, etc”.

Prin Ukraina tot 400Km aveam de parcurs, pentru că nu se modifica mare lucru în traseul iniţial. Tot ce mai trebuia era să apară băieţii. Numai să nu vină împreună cu duşmanii mei.

Cred că închisese şi la bazar. Ar mai fi fost două ore şi se însera. În Februarie, pe la ora 17:00 deja era întuneric. Mai mult de o oră nu aveam de gînd să mai aştept. Poate s-or fi rătăcit, sau cine ştie ce l-i s-o fi întîmplat. Dar ce aş fi făcut în cazul acesta? Marţi puteam trece iar pe la Ambasadă. Nu mai eram flămînd, şi nu trebuia să cheltuiesc din bani. Nu mă mai stresa nimic. Dar oare ce era prin rucsacurile băieţilor? Nu puteam să le iau cu mine fără să verific. Dacă aveau stupefiante, arme, sau dinamită? Cred că era cazul să caut acum prin ele.

Tocmai deschisesem portbagajul, pregătindu-mă să controlez.

De după un colţ apar şi băieţii pe care-i aşteptam. Eram bucuros că erau doar ei singuri.

Unul din ei îmi zice la modul cel mai serios:

─Nene, ne pare rău, dar ne dai ăia 50 mărci înapoi, ne luăm rucsacurile, şi plecăm cu autocarul. Benzina n-ai cum să ne-o mai dai înapoi, dar nu-i nici o problemă. E vina noastră că ţi-am pus-o. Mata eşti om cumsecade, dar noi avem aici nişte prieteni cu care vrem să ne întoarcem în ţară. Am vrea să fim împreună şi nu încăpem în maşină la matale. Şi-apoi autocarul trece altfel prin vămi... ştii mata. Îţi dorim drum bun, sau şedere plăcută, după cu ţi-ai plănuit. Nu te supăra pe noi, că n-am ştiut de prietenii care ne aşteaptă.

Au luat rucsacurile aşteptînd să le dau cei 50 de mărci.

Eram uluit. Şi eu care-mi făcusem atîtea planuri. Am băgat mîna-n buzunar să scot banii. Alţi bani oricum nu aveam. N-aveau ce fura de la mine. Le-am dat banii şi le-am zis:

─Îmi pare rău că nu am cu ce vă plăti şi benzina, dar poate ne vom mai găsi vre-odată ca să mă revanşez. Vă doresc şi eu călătorie plăcută. Despre mine să nu vă faceţi griji. Îmi poartă Dumnezeu de grijă. Mulţumesc lui Dumnezeu că v-am cunoscut.

Ne-am strîns mîinile prieteneşte şi gata. Au plecat.

Episodul 22

Nu-mi părea rău, dar priveam după ei să văd dacă glumeau sau nu. Chiar au dat colţul pe unde apăruse. Nu-mi venea să cred cum se spulbera posibilitatea de întoarcere în ţară. Să fi fost Ambasada singura soluţie? Mergeam agale pînă la colţul acela, ca să-i privesc cum se depărtau. N-aveau intenţia să se mai întoarcă. Şi totuşi, de ce trebuiau să meargă pe jos? Puteam să-i duc eu pînă la autocar. Şi-aşa tot trebuia să mă deplasez către Ambasadă. Dar dacă la autocar dădeam peste cineva din duşmani? Mai bine-i lăsam la oarece distanţă. Am fluierat după ei insistent. S-au oprit să mă aştepte. N-am alergat. Doar le-am făcut semn că vin cu maşina pînă la ei. Cînd i-am ajuns, le-am spus că-i duc eu la autocar. Aşa s-au urcat în maşină.

În timp ce conduceam le explicam cît de rău îmi părea că n-au mai vrut să meargă cu mine.

─Dacă Dumnezeu v-a scos în calea mea de două ori, le ziceam eu, sînt convns că o să vă pară rău abandonîndu-mă. Voi aţi riscat atît de mult ca să faceţi rost de bani, şi aţi început deja să-i pierdeţi. Dacă aţi cheltuit pe benzină, este aproape preţul pentru autocar. Iar acum veţi mai plăti odată. Deci plătiţi dublu. Dacă mergeaţi cu mine eu vă duceam chiar pînă acasă la voi la Roman. Autocarul nu vă lasă la poartă. Eu, în schimb, vă puteam duce pînă la scară. De ce să cheltuiţi mai mult decît se merită? Cu prietenii voştri vă puteaţi găsi în ţară. În autocar trebuie să fiţi la cheremul şoferului. La mine în maşină aţi fi voi şefi, pentru că aţi plătit, şi vă duc pe unde vreţi voi, opresc cînd şi unde vreţi voi. Voi hotărîţi, nu eu. Ziceţi şi voi, nu-i mai comod cu maşina mică? Uite că nu mai vreau nici măcar ăia 50 de mărci, şi haideţi să vă duc eu.

─Deacord bătrîne, îmi zice cel ce părea şeful lor. Mergem cu matale. Ştii drumul pînă la graniţă? Acolo mai vorbim.

Ei credeau că trecem pe la Mostişka, şi nu le-am spus că de fapt vom trece pe la Hrebene.

Am fixat direcţia spre Lublin, urmărind indicatoarele ca să nu mă rătăcesc. Lor l-i s-o părut firesc să nu merg spre Radom. Aşa s-au încins la vorbă pînă ne-o oprit poliţia. Chiar nu ştiam de ce ne-o oprit. Mi-au cerut actele, după care voiau să plătesc o amendă de 10 mărci pentru că circulam cu farurile stinse. Nici nu băgasem de seamă. Era doar poziţia aprinsă, şi fiind încă ziuă n-am sesizat lipsa luminii farurilor. În Polonia se circula cu farurile aprinse şi ziua.

N-aveam bani ca să plătesc amenda. Dar au plătit băieţii, fără să fie supăraţi pe mine. Lor nu l-i s-o părut mult cele 10 mărci. Am căpătat actele şi la drum, că era destul de lung.

Curînd s-a făcut şi noapte. Băieţii au adormit. Nu-i interesa să urmărească traseul.

Ninsoarea se oprise, şi vedeam mai bine indicatoarele reflectorizante.

Pe măsură ce ne apropiam de graniţă, drumul nu mai era aşa de bine curăţat de zăpadă. Dar nici circulaţia nu mai era aşa de deasă. Nu cred să fi făcut mai mult de 4-5 ore pînă la graniţă.

Aici, paşapoartele trebuiau verificate. Cînd s-au trezit băieţii, nu recunoşteau vama pentru că nu erau la Semeş-Medica. Iar în partea Ukraineană nu era Mostişka. Ei ar fi vrut să mă abandoneze iar, dacă găseau vre-un autocar, dar cum autocarele nu treceau pe la Hrebene, n-au mai avut încotro, şi-au trebuit să meargă cu mine. Acum îi văzusem şi eu nervoşi. Nu s-au aşteptat la vama Hrebene. Poate că nici nu ştiau de ea nimic. Ei erau siguri că numai pe la Mostişka se putea trece. Dar le-am arătat pe hartă că era mai scurt traseul pe care-l alesesem.

I-am sfătuit să nu mergem noaptea, şi să aşteptăm lumina zilei. Noaptea era riscant din cauza „beretelor negre” care atacau fără nici un fel de scrupule. Pînă şi poliţiştii ukraineni îşi permiteau să-şi facă de cap noaptea. Era cel mai înţelept să dormim pînă se făcea dimineaţă. Dar ei n-au fost deacord. Şi doar ştiau că nici autocarele nu îndrăzneau să tranziteze Ukraina noaptea. Totuşi ei se încăpăţînau să mergem noaptea, că de aia a plătit maşină mică.

Mi-ar fi prins bine cîteva ore de somn, dar n-am comentat. Ei erau şefii. I-am vrut. Acum suportam consecinţele. Eu mi-am făcut datoria şi i-am avertizat. Ce s-o întîmpla, nu aveam de unde să ştiu. Un lucru ştiam sigur. Dacă Dumnezeu m-a condus în aşa fel încît să-mi găsesc maşina pe care o rătăcisem, înseamnă că mă conducea şi pînă-n ţară tot EL indiferent de ce urma să se mai întîmple.

N-am stat pe gînduri, şi prudent mergeam cam cu 40Km/h, din cauza lunecuşului. Un strat de zăpadă bătătorită era pe tot parcursul cît am tranzitat Ukraina. Iar de-o parte şi de alta nu puteam vedea altceva decît pereţi de zăpadă înalţi între 1,5m şi 2,5m. Aveam să petrec o noapte foarte uricioasă într-un decor supărător de alb.

Ajunşi la o intersecţie în cîmp deschis, am dat şi de primul pichet de poliţie rutieră. În asemenea intersecţii nu se putea să nu se găsească şi un semn rutier care te obliga să opreşti indiferent de faptul că poliţistul era afară sau înăuntru. Important era să opreşti. Dacă poliţistul considera necesar, ieşea afară pentru verificări. Dacă nu, nu.

Un gard metalic galben ştrangula drumul, lăsînd loc doar cît să încapă o maşină. Semnul cu „Stop Control” era acolo. Şoferul era obligat să şi coboare din maşină la asemenea Stop.

Era imposibil de ocolit intersecţia cu pricina, mai ales că nu cunoşteam zona.

Poliţistul mi-a solicitat actele. La lumina unui bec anemic citeşte pe Cartea Verde, şi mă întreabă într-o românească stîlcită:

─Unde scrie Ukraina?

I-am arătat că scria şi pe ruseşte, ca să înţeleagă şi el, toate ţările Europei de Est, inclusiv Comunitatea Statelor Independente ale fostei Uniuni Sovietice din partea Europeană.

Nu era mulţumit. El voia să scrie Ukraina în mod special.

În interior mai erau şi alţi poliţişti. Dar acesta trebuia să stoarcă ceva de la noi.

─Fără 50 mărci amendă nu scăpaţi! ne-a ameninţat el în final.

Băieţii au scos 50 mărci pe care i-am dat numai ca să ne lase să trecem, fără să mai facă proces verbal de contravenţie. Aşa am scăpat de primul pichet.

Poliţiştii ştiau încotro ne îndreptam şi anunţau telefonic pe următorul pichet ca să ne jupoaie şi aceia. Iar noi mergeam fără să ştim ce ne mai aşteaptă. Eram atent să nu depăşesc 40Km/h ca să nu pierd controlul direcţiei, şi să nu intru în vre-un perete de zăpadă. Se cunoştea cum trecuse autofreza de curănd, ca să degajeze drumul. Probabil că pe toată perioada viscolului nu s-o circulat prin Ukraina. Abea cînd a încetat vîntul şi ninsoarea, au băgat şi ei autofrezele la lucru. Pe vremea aceea Ukraina se confrunta cu o criză economică de speriat. Rublele ruseşti nu mai erau recunoscute, şi scoseseră ei un fel de cupoane, pînă rezolvau cu moneda naţională. Şi din cauză că nu se circulase toată săptămîna, poliţiştii erau superflămînzi în a solicita suveniruri. Dar noi ne vedeam de drumul nostru. Ne mai încurcam prin labirinturile înzăpezite din cauza lipsei indicatoarelor, sau din cauză că acolo unde ele existau nu se vedea ce scrie lipsind din literele ruseşti. Plus că nu erau nici reflectorizante.

Episodul 23

Mi se părea foarte curios că nu veneau maşini nici din faţă, nici din spate. Doar noi singurei ne aventuram prin labirinturile de zăpadă. Era exact invers faţă de cum eram obişnuit prin România şi prin Polonia. Chiar să nu se circule noaptea de loc, era ceva ieşit din normal.

Îmi aminteam cum nişte prieteni de la Rădăuţi povesteau despre comerţul lor cu dantele croşetate prin bazarurile din Polonia. Vrînd-nevrînd, parcurgeau acelaş traseu pe care mergeam şi eu acuma prin Ukraina. Odată cu lăsarea serii, după ce apunea soarele, sau dimineaţa devreme înainte de răsărit, haiducii din gruprea „beretelor negre” atacau la drumul mare, bine organizaţi, mascaţi, folosind arme de război şi strategii neaşteptate.

Mi-a rămas în memorie cum un camion care circula cu mare viteză, venind din urma lor, i-a depăşit, iar cineva din caroserie arunca cauciucuri uzate (de maşini şi de tractoare) pe asfalt, obligîndui astfel să oprească. Din spate o altă maşină le baricada drumul ca să nu se întoarcă.

Au fost înconjuraţi şi ameninţaţi cu arme automate. Au fost jefuiţi de bani, de suveniruri, şi de benzina din rezervor. Le-au luat verighetele şi cerceii din aur, trusa de scule, etc, uşurîndu-i inclusiv şi de mîncare.

Se bucurau că au rămas în viaţă şi că nu le-au luat şi roţile de la maşină. După aceea au realizat că puteau să le ia chiar maşina. Au suferit o pierdere destul de importantă după ce petrecuse trei săptămîni prin bazarurile Poloneze. Acolo cîştigaseră destul de bine, astfel încît ar fi putut achita o parte din datoriile făcute în ţară. Şi-au ajuns să se reîmprumute şi s-o ia de la capăt cu afacerea. Dar nu mai circulau noaptea prin Ukraina.

Atunci au avut noroc de nişte cunoscuţi, tot români, care i-au găsit aşteptînd în drum. Era deja ziuă. Ei le-au dat benzină, şi i-au ajutat cum au putut ca să ajungă în ţară.

Şi aveau de plătit femeile angajate ca să croşeteze. Au trebuit să mai vîndă de prin casă unele lucruri de valoare, chiar şi gaterul, numai ca să le plătească. Şi încet-încet s-au pus din nou pe picioare. Dar le-or trebuit mult timp să revină la normal.

Mergînd aşa, mă mai gîndeam şi la faptul că „beretele negre” or fi luat o pauză din cauza vremii nefavorabile. Poate scăpam neatacaţi.

Am intrat în L`Viv. Oraşul era degajat de zăpadă, şi parcă prea pustiu. Mult prea întunecos pentru un oraş aşa de mare. Becuri erau multe, dar ici-colo cîte unul din ele (de pe stîlpii ce străjuiau străzile) mai difuza cîte o lumină palidă. Se cunoştea cît de strîmtoraţi erau în privinţa energiei electrice.

Din cauza lipsei indicatoarelor rutiere, nu mai ştiam să ieşim din oraş. Nici n-aveam pe cine întreba decît dacă nimeream un pichet de poliţie. Şi l-am nimerit din întîmplare. În zona pichetului era ceva mai multă lumină. A trebuit să opresc ca să întreb. Ei n-aveau intenţia să ne oprească. Am întrebat cum ajung la Rogatin şi Ivano Franciski. Mi-au spus că nu intră în atribuţiunile lor ca să-mi dea informaţia asta. Dacă ieşeam la interval cu ceva suveniruri şi măcar 20-30 mărci, se mai gîndeau dacă să ne ajute sau nu. Dar dacă le dădeam 50 mărci ne ajutau cu siguranţă. Şi nu glumeau de loc. Aşa mi-am dat seama că tocmai poliţiştii au scos toate indicatoarele, in mod special ca să-i stoarcă pe turiştii străini.

Băieţii au scos nişte ciocolată, pepsi, şi 50 mărci pentru a plăti taxa de informaţie.

Aşa am reuşit să ieşim din oraş, escortaţi de o maşină a poliţiei.

Ce mă făceam dacă aş fi fost singur? De unde suveniruri şi bani ca să le fi dat poliţiştilor?

Îi mulţumeam în gînd Domnului că mi-a pregătit pe băieţii din maşină, dotaţi cu tot ce trebuia ca să depăşim obstacolele poliţieneşti. Dar ce ne făceam dacă întîlneam „beretele negre”?

Motorul torcea frumos, neturat, şi maşina rula cu 40 la oră. Asfaltul nu se vedea din cauza lunecuşului de sticlă.

În faţa noastră era o intersecţie dotată cu pichetul de poliţie ca de obicei. Era în cîmp deschis.

Deja au ieşit doi poliţişti înaintea noastră cu pistoalele automate în bandulieră. Mă aşteptam să mă oprească. Am folosit din timp frîna de motor ca să pot opri în dreptul lor.

Prima dată mi-au cerut actele. Apoi mi-au indicat să trag maşina sub o „lampă”, adică sub un bec aşezat pe un stîlp. A trebuit să ridic capota ca să citească, unul din ei, seria motorului şi a şasiului. Şi pentru că i s-a părut că litera B semăna a fi cifra 8, a hotărît să-mi reţină actele, iar maşina să rămînă la ei stocată pînă venea un expert în maşini furate cu serii de motor şi de şasiu, măsluite. Şi expertul venea cam o dată pe săptămînă numai la cererea poliţiştilor. Iar poliţiştii n-veau nici un interes ca să facă demersurile restabilirii situaţiei. Ei aveau doar obligaţia să constate, dar nu ca să şi rezolve problemele.

Au luat actele cu ei, şi au intrat în pichet lăsîndu-ne pe noi afară miraţi de ce n-i se-ntîmpla.

Ce puteam face in asemenea caz? Nu ne-a dat nimeni de înţeles c-ar trebui ceva şpagă.

Ne scoseseră afară din maşină şi un altul din ei se pregătea să tragă maşina undeva într-o curte pe care aveau s-o închidă cu o poartă metalică. Deja cineva din interior întocmea documentul de stocare a maşinii urmînd să vină la mine ca să semnez de luare la cunoştinţă. Dacă refuzam să semnez, se proceda altfel. Ceilalţi poliţişti semnau ca martori că eu refuzam să iau la cunoştinţă, ceea ce implica acelaş rezultat. Asta ne-a explicat cel ce venise să conducă maşina în curte. Şi vorbea româneşte destul de bine ca să-l putem înţelege. Dar ei între ei vorbeau numai în ukraineană.

Am discutat repede cu băieţii ca să le arăt situaţia în care ne aflam. Pe loc au luat decizia să le dăm poliţiştilor 50 mărci şi să plecăm.

Cînd a venit cu documentul ca să-l semnez, i-am pus poliţistului cei 50 de mărci în mînă, făcîndu-i semn din ochi. I-a pus în buzunar spunîndu-mi că din partea lui el este deacord să ne dea drumul să plecăm, dar trebuia anulat documentul, şi nu putea să-l anuleze el. Doar şeful lor. Şi şeful trebuia şi el mituit pentru asta, tot cu 50 mărci, măcar.

Băieţii au scos repede încă 50, ca să scăpăm de acolo. Am văzut pe geam cum şeful a mototolit hîrtia aruncînd-o la coş.

Dar se mai ivise o problemă. Actele le căpătam înapoi doar dacă cel care era desemnat cu stocarea maşinii îşi dădea şi el acordul. Dar el deja nu mai voia să iasă din maşină fără şpagă. Aşa că a trebuit să-i dăm şi lui 20 mărci. Iar pentru ca să ne spună direcţia spre Rogatin, ca să nu ocolim pe la Ternopol, a mai vrut 10 mărci.

Am scăpat de ei plătind 130 mărci în total. Şi păreau mulţumiţi. Chiar ne-o dat de grijă să fim atenţi şi să nu încăpem pe mîna „beretelor negre”.

Eram destul de îngrijorat, propunînd băieţilor să rămînem aproape de pichet pînă dimineaţă. Dar n-au vrut. Ei erau hotărîţi să continuăm drumul. Chiar n-am înţeles de ce se grăbeau.

Ajunşi la Rogatin, constatam că aici erau suficiente indicatoare inclusiv şi din acelea care indicau direcţia către Ivano Franciski. Chiar mă bucuram că nu voi mai rătăci prin oraş.

Luminile erau rare şi prin Rogatin. Dar în dreptul indicatoarelor era cîte un bec care lumina ce scria pe ele. În felul acesta, măcar că era scris pe ruseşte, n-aveam cum să nu nimeresc ieşirea spre direcţia dorită. Dar ţi-ai găsit să nu fie şi aici o strategie poliţienească? Oraşul nu era chiar mare, dar ne-am învîrtit prin el de am ameţit. Indicatoarele erau de aşa manieră puse, încît să te învîrteşti în cerc indiferent în ce direcţie ai fi vrut să mergi. Nici măcar înapoi nu mai nimeream să ne întoarcem. Era o adevărată bătaie de joc la adresa turiştilor străini. Eu cred că am trecut de 3-4 ori prin dreptul pichetului de poliţie locală din oraş fără să ne oprească nimeni. Dar în final, dezorientaţi complet, a trebuit să oprim noi ca să întrebăm.

Reacţia poliţiştilor a fost aceeaşi ca la L`Viv. Cu 50 mărci ne-a condus pînă la ieşirea spre Ivano Franciski. Am răsuflat uşuraţi continuîndu-ne traseul fără să ştim ce urma să n-i se mai întîmple.

Văzusem pe hartă că nu mai era nici o intersecţie importantă pînă aproape de intrarea în oraş. Consideram că doar acolo aveam să ne mai confruntăm cu încă un pichet de poliţie. Dar pe la jumătatea distanţei dintre cele două oraşe, ne aştepta încă un pichet mare cît o garnizoană de la graniţă, măcar că era în interiorul Ukrainei. Din cauza labirinturilor înalte de zăpadă cu pereţi uriaşi de 2,5m, nici nu ne-am dat seama de existenţa pichetului. Undeva prin dreptul pichetului fusese şi un semn de „Stop Control”, dar cum trecuse autofreza de curînd, era aruncat pe un mal de zăpadă, unde n-aveam cum să-l văd. Drept urmare nici n-am oprit regulamentar. Un bec din faţa pichetului licărea destul de slab. Totuşi am putut citi deasupra uşii ca să constat că tocmai trecusem prin dreptul pichetului. Şi aveam 40 la oră. Şi nu puteam frîna brusc din cauza gheţuşului. Nici nu mai avea rost să mă mai căznesc ca să frînez. Deja trecusem şi nu fluierase nimeni după noi.

În oglinzile retrovizorii vedeam cum 5 poliţişti echipaţi ca de război se îmbarcau rapid într-un „Jiguli” de-a lor (un fel de ARO rusesc), şi au pornit în urmărirea noastră. Ştiau că nu puteam circula cu viteză. Dar nici ei. Totuşi ei îşi făceau datoria de serviciu. Le-am spus băieţilor că sîntem urmăriţi. Erau şi ei îngrijoraţi. Soluţia cea mai bună era să încetinesc, ca să fim ajunşi din urmă, să vedem ce vor. Am luat piciorul de pe acceleraţie, am băgat în viteza a treia ca să frînez din motor şi aşteptam cu răbdare să fiu depăşit, şi oprit prin scoaterea bastonului reflectorizant pe geam. Dar poliţiştii au intrat în depăşire, au mers lejer paralel cu noi preţ de o jumătate de kilometru fără să schiţeze niciunul din ei vre-un semn că ar vrea să ne oprească. Chiar ne-au privit insistent în timp ce ambele maşini rulau cu 30Km/h. După ce şi-au făcut o impresie despre noi, au mărit viteza ducîndu-se mult înainte, făcîndu-ne să înţelegem că nu cu noi aveau ei treabă. Ne bucuram că am scăpat aşa de uşor. Dar n-a durat mult. Poliţiştii ne aşteptau baricadînd drumul într-o pădurice prin care trebuiam să trecem şi noi. În bătaia farurilor am putut vedea cu stupoare cum cei 5 poliţişti se aflau în poziţie de tragere cu armele îndreptate către noi. Şi erau mitraliere.

Episodul 24

Tot ce puteam face era să nu mă pierd cu firea.

Băieţii erau cutremuraţi de frică. Toţi ne aşteptam să fim ciuruiţi. După aceea poliţiştii ar fi declarat că n-am oprit la somaţie, că eram nişte terorişti, şi aşa rămînea scris în arhivele lor. Cine putea să-i contrazică? Şi odată omorîţi, întotdeauna morţi-s vinovaţi, iar poliţiştii avansaţi în grad. Ar fi ştiut ei să aducă probe false, intocmind un scenariu spectaculos din care ei să iasă basma curată. Cum nu era circulaţie, nici martori n-ar fi fost ca să reclame ceva. De aceea au şi preferat să ne aştepte în pădure, ca nu cumva din întîmplare să existe şi alte priviri curioase.

Am încercat să-i liniştesc pe băieţii care se văitau şi mă îndemnau să întorc maşina. Nici nu era loc de întoarcere rapidă. Plus că gheaţa ne împiedica să facem manevre bruşte.

Mai întîi am stins faza lungă, am redus viteza, şi pe măsură ce înaintam incet am stins şi faza scurtă, rămînînd doar cu poziţiile aprinse, ca să fiu vizibil. N-am oprit. Voiam doar să fiu văzut că nu mi-era frică de ei, şi că nu făceam nici o manevră greşită sau interpretabilă de poliţişti ca fiind periculoasă. M-am apropiat de ei uşor cu treapta a doua de viteză, iar cînd aveam vre-o 20m pînă la ei am introdus treapta întîi-a, pregătindu-mă de oprire. Cred că aveam 5m distanţă cînd am oprit şi motorul rămînînd cu poziţiile aprinse, aşteptînd să văd ce urma să se mai întîmple. Băieţii nici nu mai îndrăzneau să sufle. Nu scotea unul nici un cuvînt. Preţ de secunde care nu se mai sfîrşeau, nimeni nu făcea nici o mişcare. Mă gîndeam că cel care era comandant cîntărea dacă să dea comanda ,,Foc”, sau să n-o dea.

De-odată unul din ei se ridică cu pistolul în mînă, şi vine la maşină nervos. Era o namilă de om cît un munte. Poate că nu mai avea mult şi ar fi fost de înălţimea lui Goliat. Trage un pumn în portieră de s-a zguduit toată maşina, şi cere actele. I le dau pe toate aşa cum erau pregătite şi pentru ceilalţi pe unde trecuserăm, după care am auzit ca un tunet „Nazat!” Adică trebuia să ne întoarcem excortaţi înapoi la pichet. Actele rămînînd la el în buzunar.

Am întors maşina cu grijă, din trei mişcări, şi urmăriţi de „Jiguli” am ajuns din nou la pichet unde ne mai aşteptau încă 5 poliţişti. Am oprit şi am ieşit afară, în timp ce cei 10 poliţişti îmi înconjurau maşina. Nici unul din ei nu-mi dădea vre-o importanţă. Parcă nici nu mă vedeau. Treceau pe lîngă mine foarte atenţi la maşină. Mă simţeam chiar în plus acolo. Căutam să discut cu ei, dar parcă erau surzi. Nu mă auzea nici unul. Ori se făceau că nu mă aud.

Toţi erau cu armele îndreptate către maşină. Pe mine nu mă ameninţa nimeni. Eram în spatele lor. La o comandă, toate portierele au fost deschise brusc iar ocupanţii maşinii au fost smulşi afară cu atîta forţă încît au făcut pirueta în aer fără a atinge pămîntul, au fost aşezaţi cu capul pe maşină, picioarele desfăcute, pistolul în ceafă la fiecare... iar eu asistam la prima percheziţie corporală în direct. Aşa ceva numai în filme mai văzusem. La unul din băieţi găsise un cuţit ce se deschidea apăsînd pe un buton. A fost confiscat. Dar n-au găsit bani la nici unul. Apoi fiecare din ei au fost duşi la zidul pichetului şi păziţi cu armele pînă cînd au percheziţionat toată maşina. Şi eu priveam liber la ei neputincios de a mai face ceva. Eu nu eram pus la zid. Nici percheziţionat n-am fost. Chiar mă minunam cum de nu se agăţau şi de mine. Oare să le fi spus poliţiştii pe unde trecusem (prin telefon) pe cine să percheziţioneze?

Nu era exclusă nici presupunerea asta.

Au adus un fel de oglindă plană cu rotile, pe care au plimbat-o pe sub maşină, să vadă dacă nu sînt pe acolo ceva arme sau explozibil. Apoi au scotocit prin toate ungherele maşinii, inclusiv în bagaje şi în trusa medicală. Poate se aşteptau să găsească ceva stupefiante... Dar nu s-au atins de suveniruri. Cam după o jumate de oră, păreau plictisiţi şi nesatisfăcuţi. Se aşteptau la ceva mai deosebit. De aceea ne-au lăsat în pace fără o vorbă şi au intrat în pichet cu toţii. Nici nu ştiam ce să facem. Actele erau la ei. Nu puteam pleca fără ele. Sau dacă tot plecam nu ajungeam prea departe că ne luau alţii la rost.

Am aşteptat preţ de 10 minute măcar să iasă careva şi să ne comunice verdictul.

Cum nimeni nu dădea semne c-ar mai vrea să discute cu noi, trebuia să luăm o hotărîre.

Actele băieţilor erau tot la poliţişti, probabil să le verifice.

Unul din băieţi îmi zice:

─Nene, ai curaj să intri înăuntru ca să ceri actele? că matale, văd că nu-ţi face nimic.

─Eu am curaj, dar fără şpagă nu cred că le căpătăm.

Mi-au dat ei 50 mărci, cu care m-am prezentat înăuntru. Nici nu ştiu de unde i-au scos.

Poliţiştii îşi vedeau de treabă, măcar că după ce bătusem respectuos la uşă, unul strigase pe româneşte ca să intru. Cum nu ştiam cine, aşteptam să mă şi întrebe care-i baiul. Dar nu mă-ntreba nimeni nimic. Ei îvîrteau nişte hîrtii.

Actele noastre erau toate grămadă pe un birou al şefului.

─Nu vă supăraţi (mă pomenesc eu zicînd), dar am vrea să ne daţi actele ca să ne continuăm drumul. Sper că n-am greşit cu nimic.

─Şi cum vii aşa cu mîna goală ca să le ceri? îmi zice şeful.

─Ba am venit cu ceva bani. Dar nu ştiu dacă acceptaţi. Noi nu vrem să vă supărăm.

─Lasă-i pe birou să vedem cîţi sînt. Cum numai atîta? Păi tu nu vezi cîţi sîntem noi aici? Ieşi afară pînă nu ne supărăm!

Am ieşit lăsînd banii acolo.

Băieţii au mai scos încă 50, dar tot nu a fost deajuns. Apoi încă 50, şi încă, şi încă...

În total au fost 250 mărci şi tot nu erau mulţumiţi.

Băieţii nu mai voiau să dea nimic în plus. Trebuia să mă descurc. Le-am zis:

─Dacă nici aşa nu-i deajuns, noi nu ne mai permitem. Avem destul drum de parcurs, şi poate ne mai ies în cale şi alţi colegi de-ai voştri. Cu ce ne mai descurcăm? Dacă nu ne daţi actele în 10 minute, noi mergem să reclamăm la Ambasada de la Kiev.

Am ieşit să aştept reacţia lor.

După 5 minute iese şeful lor cu toate actele, urîndu-ne drum bun. Era şi cazul.

Imediat ce am plecat, le-am propus băieţilor să nu mai continuăm a merge pe timpul nopţii ca să nu fie storşi de toţi banii. Ar mai fi fost cam trei ore jumate pînă dimineaţă la 7:00 cînd se schimba tura de noapte cu cea de zi. Pînă atunci dacă reuşeam să ne ascundem undeva şi să dormim era grozav. Tocmai am văzut un labirint lateral care probabil ducea într-un sat. Se cunoştea cum autofreza se rătăcise vre-o cîţi-va metri, după care se retrăsese ca să meargă pe făgaşul normal. Am intrat în fundacul acela pînă la peretele de zăpadă. Acolo nu puteam fi văzuţi. Cu motorul la relanti ne-am aşezat să dormim.

Pe drumul principal se vedea farurile maşinii de patrulare ale poliţiştilor care ne căutau.

Coborîsem din maşină ca să văd de după un colţ dacă era maşina poliţiei. Şi era.

Episodul 25

Maşina poliţiei s-o fi dus pînă în sat, trecînd pe lîngă noi destul de lent atît din cauza gheţuşului cît şi pentru ca poliţiştii din interior să poată observa/cerceta împrejurimile. Ori nu ne-au văzut, ori au crezut că ne-am dus în sat, neimaginîndu-şi c-am intrat în fundacul acela. Dac-aş fi putut să dărîm un mal de zăpadă la intrarea în fundac... Dar la cît de obosit eram, mi-am zis „fie ce-o fi” şi m-am aşezat în maşină pentru somn. Băieţii deja dormeau. Motorul torcea liniştit ca să dea căldură. Am adormit imediat.

Pe la ora 6:00 (încă era întuneric) unul din băieţi mă trezeşte crezînd că era ora 7:00, ca să pornim la drum. Eu n-am verificat ceasul. Prinsesem vre-o două ore de somn. M-am uitat în spate. Nu părea să ne aştepte nimeni la ieşirea din fundac. Niciunul din noi n-am ieşit în recunoaştere afară din maşină.

Ieşind cu spatele, am aprins regulamentar avariile, măcar că nu circula nici o maşină la ora aceea. Am întors să mergem în direcţia dorită. Mi se părea mie că era prea întuneric pentru ora 7:00, şi privind la ceas am văzut că era mai devreme cu o oră. Dar n-avea rost să mai stăm. Nu ştiam distanţa pînă la următorul pichet de poliţie. Mă gîndeam că vom face vre-o oră pînă acolo, aşa cum mergeam cu 40 la oră. Nu cred că depăşisem jumătate de oră, şi deja eram aproape de întrarea în oraşul „Ivano Franciski”.

Pichetul de poliţie ne aştepta.

Un gard metalic galben era pus transversal, lăsînd loc pe lîngă pichet doar atît cît să treacă o maşină indiferent de sens. La capătul gardului era fixat semnul octogonal „STOP”, scris în limba rusă. Asta însemna ca în dreptul lui trebuia să opresc, fără a-l depăşi, şi fără ca să cobor din maşină.

Doi poliţişti se pare că mă observaseră din interior şi-mi ieşiseră în întîmpinare. Unul din ei postîndu-se în dreptul STOP-ului de la capătul gardului, iar altul rămăsese în uşa pichetului.

Ei amindoi continuau să vorbească gesticulînd, funcţie de ce începuse încă din interior.

Eu mă apropiam uşor, pregătit să opresc la semnul octogonal. Nu văzusem la poliţişti altceva decît că urmau să mă ia în primire. Totuşi nici nu puteam să întorc, şi nici să stau ca să se schimbe tura. Era prea tîrziu pentru asta.

Fiind destul de aproape, cum motorul era în treapta întîi-a de viteză, nu-mi rămînea decît să scot din viteză şi să calc frîna, cînd poliţistul din dreptul semnului se uită la mine şi îmi face semn cu mîna sugestiv, ca să trec fără oprire.

Aşa că n-am mai călcat frîna, ci acceleraţia, mergînd încă cu treapta întîi-a. Chiar mă gîndeam că am scăpat uşor din cauză că poliţiştii se pregăteau pentru schimb de tură.

În clipa următoare aud un fluierat şi un foc de armă. Calc frîna brusc, şi cînd privesc înapoi, văd pe unul din poliţişti că vine către mine cu pistolul pregătit de tragere.

─Ce s-o întîmplat? l-am întrebat.

─Cum ce s-o întîmplat, îmi zice el pe româneşte, trebuia să opreşti la STOP.

─Păi de ce să mai opresc dacă mi-ai făcut semn să trec? Am respectat semnul poliţistului.

─Nu ţi-am făcut nici un semn. Dă-mi actele!

I-am dat numai permisul de conducere internaţional. Dacă ajungeam în ţară, nu-mi mai trebuia să mai ies cu maşina, şi nici permisul internaţional nu mă mai interesa. Poliţistul zicea că mi-l reţine, şi-l trimite la Ambasadă după ce plătesc amenda contravenţională prevăzută de normele în vigoare pentru nerespectarea semnelor de circulaţie rutieră. A trebuit să cobor din maşină după el ca să completeze procesul verbal. Scoate el un imprimat pe care scria în ruseşte unde erau cîteva rubrici ce trebuiau completate de mine, după care semnam.

Normal era să se completeze două exemplare sau chiar trei, nicidecum doar unul. Am văzut ce urmărea el. Era doar o şmecherie de a stoarce ceva de la noi.

─Cum completez eu dacă nu ştiu ruseşte? l-am întrebat eu.

─Nu trebuie să scrii decît aşa cum ştii, pe româneşte.

─Bine-bine, dar nu ştiu nici a citi pe ruseşte. Cum ştiu eu ce scrie aici?

─Îţi spun eu. Şi tot eu îţi dictez ce să scrii.

Priveam la el indignat la cîtă prostie putea să debiteze pentru a căpăta şpagă.

Scoate el şapca lui (mare cît roata carului) de pe cap, ca s-o folosesc în loc de masă de scris.

Pune formularul pe şapcă spunîndu-mi ce să scriu. Şi eu scriam:

─Subsemnatul... recunosc nerespectarea semnului de STOP, etc, etc.

În timp ce scriam, pixul mai făcea găuri prin hîrtie din cauza pînzei caschetei ce era flexibilă.

De aceea am cerut carnetul meu de conducere de la poliţist ca să-l pun sub hîrtie pentru a putea scrie fără a se sparge. După ce am terminat de scris, am trîntit o semnătură ce nu era a mea, dîndu-i hîrtia şi reţinînd carnetul fără ca el să observe.

─De-acuma putem pleca? îl întreb eu pe poliţist.

─Păi n-ai plătit amenda. Nu capeţi permisul pînă nu plăteşti. Îl vei găsi la Ambasadă. Dar unde-i, că nu ştiu ce-am făcut cu el?

─E la mine. Fii liniştit. Dumneata mi l-ai dat. L-ai avut în mînă. Acuma poţi să faci ce vrei cu procesul verbal. Eu nu-ţi mai dau permisul.

Celălalt poliţist rîdea cu poftă, zicîndu-mi:

─A fost o glumă. Lăsaţi-ne şi nouă nişte suveniruri, după care puteţi pleca.

Cînd am scăpat de pichetul acela de poliţie se iveau zorile dimineţii.

Episodul 26

Prin oraşul „Ivano Franciski” aceleaşi probleme cu indicatoare lipsă; sau dacă mai erau cîteva, nu se înţelegea nimic din ce scria pe ele. Parcă în mod special erau răzuite literele ca să nu se priceapă încotro arată fiecare indicator în parte. Dar pentru că se făcea ziuă începuseră şi maşinile să circule. Chiar pe la unele magazine se mai degaja zăpada de pe trotuar. Aşa am intrat în discuţie cu cîteva persoane ca să ne orienteze în direcţia spre Kolomyja. Astfel că n-o mai fost cazul să întrebăm de poliţişti.

Pînă la Kolomyja două pichete de control ne-o mai oprit, dar am scăpat relativ uşor cu cîteva suveniruri şi puţini bani.

În plin centrul oraşului Kolomyja, erau munţi de zăpadă adunată în urma degajării străzilor. Dar carosabilul rămăsese ca sticla. Din cauza lunecuşului nici o maşină nu reuşea să meargă mai repede de 20-30 la oră. Cam la 50m în faţa noastră o camionetă pierduse controlul volanului învîrtindu-se ca elicopterul sfîrşind a se opri într-un zid a unei clădiri.

Am atins uşor pedala de frînă ca să nu intru în coliziune cu altă maşină ce încerca să se redreseze zadarnic. A fost deajuns ca să fac şi eu o piruetă de mai mare frumuseţea, oprindu-mă lateral într-un mal de zăpadă.

Ne-am speriat cu toţii, dar după ce nu ne mai învîrteam, privind la alţii care aveau aceeaş soartă ca şi noi, am început să rîdem. Chiar mă bucuram că maşina nu suferise nici măcar o zgîrietură. Celelalte maşini n-au scăpat fără a fi şifonate cît de puţin.

Cînd s-or mai rărit maşinile, care şi-aşa nu erau multe, ne-am urnit şi noi din loc cu multă băgare de seamă să nu cumva să mai repetăm o altă piruetă sau să nu nimerim vre-o groapă.

Lipseau din belşug capacele de la canalizări. Dacă nimereai vre-o groapă de canal cine ştie ce se mai putea întîmpla cu roţile... Bine că nu ajunsesem noaptea aici. După cum ardeau becurile pe stradă prin Ukraina, nu era exclus să fi încăput în vre-o groapă din acelea.

Mă gîndeam cît de bun este Dumnezeu că nu m-a lăsat să tranzitez Ukraina în săptămîna aceea de viscol. Altfel muream îngropat în nămeţii uriaşi. Nimeni n-ar fi venit să mă salveze. Iar de unul singur nici nu ştiu ce m-aş fi făcut. Dar chiar şi-aşa, cît de bine îmi prindea prezenţa celor patru băieţi... Fără ei de unde aş fi scos eu atîta bănet de dat la poliţişti?

Prin Kolomyja n-avea rost să mai urmăresc indicatoarele. Aveam deja experienţă.

Am întrebat de oamenii de pe stradă direcţia de mers spre Cernăuţi.

Sigur că ne-am mai poticnit şi de cîteva pichete de poliţie. Dar le-am depăşit ca de obicei.

Cernăuţiul părea mai îngrijit. Indicatoarele existente arătau corect spre Suceava. N-a fost nevoie să mai întrebăm pe nimeni. Se circula destul de bine pe asfaltul lipsit de zăpadă.

Scăpasem de lunecuş. De aceea am băgat viteză ca să ajungem la vamă. Parcă-mi pierdusem răbdarea. Abea aşteptam să ajungem în ţară. Mă săturasem. Simţeam că nu mai rezist.

De departe se vedeau cozile kilometrice de maşini care aşteptau să treacă de poliţia de frontieră. Era lesne de înţeles că nu ne va fi uşor. Totuşi ne-am aşezat la rîndul acela să ne aclimatizăm un pic cu noul peisaj. Era frig şi nu ne permiteam să oprim motorul, chiar dacă stăteam pe loc. Zăpada era din belşug, dar parcă ne lipseau labirinturile, fiind obişnuiţi să vedem numai pereţi de zăpadă de-o parte şi de alta a drumului. Vîntul sufla tăios, astfel încît nu merita să cobori din maşină.

După cum se mişca coada de maşini şi funcţie de alte maşini ce treceau pe lîngă coadă depăşind cu tupeu coloana kilometrică, am ajuns la concluzia că ne-ar cam trebui vre-o două săptămîni ca să trecem graniţa, aşteptînd cuminţi să ne vină rîndul. Era strigător la cer. Oare cîte rezervoare de benzină s-ar fi consumat stînd pe loc, sau mişcîndu-ne mai încet ca melcul?

Şi nu văzusem nicio benzinărie prin apropiere. De la Cernăuţi erau 40Km pînă la vamă. Cea mai apropiată benzinărie ar fi fost la Suceava. Dacă mergeam şnur fără a sta pe loc cu motorul pornit, aş fi ajuns la Roman cu benzina pe care o aveam în rezervor. Pe cînd aşa...

Dar ne mai trebuia şi mîncare. Ca să aşteptăm atîta timp, era de neconceput.

Toţi şoferii erau revoltaţi. Cei care erau în capul coloanei păreau resemnaţi, plictisiţi, obosiţi.

Oricum aveau să treacă. Şi erau numai TIR-uri în capul coloanei. Oare cît or fi aşteptat să ajungă atît de avansaţi? Chiar priveam cu nedumerire că în coloana kilometrică nu erau şi maşini mici. Doar cîteva aşezate la urmă. Dar şi aceia care erau mai îndrăzneţi, treceau şi ei pe lîngă coloană înainte, dînd la o parte bunul simţ.

Şi noi aşteptam măcar că alţii din urma noastră ne-o luase înainte.

Unul din băieţi, pierzîndu-şi răbdarea, zice:

─Nene, hai să mergem şi noi în faţă, că n-o să stăm aici o juma de lună!

─Şi dacă-i o capcană, cine plăteşte? că eu n-am bani.

─Hai că ne-om descurca noi. Am mers atîta drum, şi să ne împiedicăm tocmai aici?

─Eu cred c-ar fi bine să mai avem un pic de răbdare, şi să mergem pe jos ca să nu pierdem răndul şi să-i întrebăm pe alţii cu mai multă experienţă cum se procedează. Altfel să nu ne prindem urechile, că încă sîntem pe teritoriul Ukrainei, şi ne bagă ăştia la zdup pentru nerespectarea regulamentului de frontieră.

─Lasă nene, că nu ne închide nimeni. Dacă trăim şi nu ne-o împuşcat, nici nu ne închide.

─Zici tu, dar n-ai văzut să îmbătrînim în Ukraina măcar că mai avem o azvîrlitură de băţ ca să ajungem în ţară? Au ăştia nişte lagăre de muncă vestite. Crezi că de unde fac ei rost de deţinuţi? Străinii care încalcă legea devin cea mai convenabilă sursă de forţă de muncă ieftină.

─Nene, nu ne face să credem că te-o apucat frica!

─Nu mi-e frică dar e bine să judecăm cu înţelepciune.

─Hai că o scoatem noi la capăt. Mergi pe răspunderea noastră!

Am băgat în viteză şi am pornit în urmărirea cîtorva maşini mici care tocmai ne depăşiseră. Atunci am realizat cît de lungă era coloana de maşini. Ceva de speriat.

Cînd am ajuns la capul coloanei, văzînd că celelalte maşini nu opreau, m-am luat după ele. Şi am ajuns să ne aşezăm la o altă coadă cam tot atît de lungă ca cea pe care tocmai o depăşisem.

Deja ne bucuram că făcusem o mişcare inteligentă avansînd atît de mult...

Dar ne bucuram prea devreme.

Maşina poliţiei de frontieră venea lejer din urmă. Opreşte în dreptul nostru. O namilă de poliţist coboară ca să se prezinte, cu un pumn în portieră care a zdruncinat serios maşina.

Abea reuşisem să îndrept portiera în urma loviturii anterioare de la poliţistul de noapte. Acum namila asta iar mi-o şifonase. Şi-mi cerea şi actele, vorbind pe româneşte.

Văzîndu-se cu actele mele pe care le-o băgat în buzunar, fără ca să se uite la ele, ne zice:

─Aici vă aflaţi în Ukraina, şi trebuie să respectaţi legile acestei ţări. România e dincolo de gard. Încă n-aţi ajuns acolo. Vă învăţ eu minte să mai depăşiţi pichetul poliţiei de frontieră. O să ţineţi minte toată viaţa. Ve-ţi trece vama cînd oi vrea eu.

Episodul 27

După ce ne-a ameninţat, a făcut cale întoarsă cu tot cu actele mele. Am rămas muţi de uimire.

Băieţilor nu le luase actele. Ei puteau foarte bine să se îmbarce într-o altă maşină şi să treacă graniţa fără mine. Chiar aşa au şi încercat, fără să-mi spună mie. S-au dus la maşinile din faţă, căutînd să-i accepte cineva, dar n-au găsit nici un amator mărinimos. Totuşi ei nu s-au lăsat păgubaşi. Au continuat să întrebe pe alţii. Interesant că nu era nici un autocar pe acolo. Poate că dacă ar fi fost vre-o unul, era posibil să-i fi luat.

Eu nu m-am agitat. Am rămas cu maşina pe loc preţ de vre-o oră sau chiar mai mult. Nici nu mă mai gîndeam că voi continua să merg cu băieţii. Poate că urmau să se întoarcă doar să-şi recupereze bagajele. Nu ştiam ce urma să fac din momentul acela.

Am încuiat maşina acolo unde era şi m-am dus pe jos pînă la pichet.

Voiam să intru în discuţie cu poliţistul acela.

În timp ce mergeam vedeam aceleaş maşini după care mă luasem eu, că făceau naveta de la un capăt la altul pe lîngă coloana de maşini. Mă întrebam ce rol or fi avînd ele în toată povestea asta, că de ele poliţistul nu s-o legat. Şi aveau numere româneşti.

Mai tîrziu am aflat că ele erau folosite drept momeală. Ele nu treceau graniţa, ci doar defilau aşa ca să inducă în eroare pe cei proaspăt veniţi, să-i atragă în cursă pentru a depăşi pichetul de poliţie. În faţa pichetului erau trase două TIR-uri în aşa fel încît pichetul să nu fie vizibil.

De aceea nici eu nu văzusem pichetul. În felul acesta poliţiştii de frontieră aveau motive întemeiate să acţioneze. Aşa aveau front de lucru ca să-şi rotunjească veniturile.

Cozile alea de maşini ce păreau interminabile erau create în mod artificial, special ca să producă panică noilor veniţi. Cei care se prezentau cu şpaga substanţială treceau. Ceilalţi aşteptau. Şi erau mulţi care preferau să aştepte din cauză că nu aveau bani pentru şpagă. De exemplu cei cu TIR-urile nu transportau marfă pentru ei. Dacă patronilor lor le convenea să aştepte, şoferii nu aveau de ales. Dacă patronii se grăbeau, asigurau şi bani de şpagă.

Ce puteam face eu în asemenea caz? Pe mine n-avea cine să mă finanţeze. Cum mă descurcam singur fără să am bani de şpagă? plus că acuma se mai adăuga şi consecinţele nerespectării regulamentului de frontieră prin nebăgarea în seamă a pichetului de poliţie.

M-am prezentat la pichet, spăşit, să-i spun poliţistului acela că n-aveam bani nici de-o culoare şi că dacă poate să mă ierte pentru greşeala pe care am făcut-o. Evident că a rîs de mine.

─Eu doar îmi fac datoria, îmi zice el; de iertat să te duci la popă ca să te ierte el. Pînă nu plăteşti trei milioane de cupoane amendă, nu treci de mine.

─Dar eu nici nu ştiu cum arată cupoanele astea, şi nici nu am vre-o unul.

─Nu contează. Schimbi mărcile, zloţii sau leii, la o casă de schimb valutar în Cernăuţi, te duci la bancă, plăteşti, vii cu chitanţa (precum că ai achitat amenda) la mine, şi mai văd eu dacă treci sau nu.

─Îmi pare rău dar eu n-am bani de nici un fel.

─Şi mie îmi pare rău, dar nu eu am greşit. Vinzi ce mai ai, faci rost de bani, şi amenda trebuie plătită. Ai aici procesul verbal de contravenţie, şi indiferent că vrei sau nu să semnezi de luare la cunoştinţă, tot vei plăti amenda penală. Dacă nu o plăteşti mergi la închisoare ca să munceşti trei luni. După aceea mai vedem dacă-ţi mai arde a trece pe lîngă pichetul poliţiei de frontieră fără să-l bagi în seamă.

─Măi omule dar eu n-am bani nici de mîncare...

─Dar ai avut pentru plimbare pînă-n Polonia şi înapoi. Mă crezi prost? N-ai decît să-ţi vinzi maşina dacă vrei să ajungi acasă. Du-te, descurcă-te, şi după aceea vii la mine. Hai că n-am timp de conversaţie. Eu sînt în timpul serviciului.

S-a urcat în maşină să meargă ca să pescuiască pe alţii care procedase ca mine.

Din partea lui, putem să mor acolo la doi paşi de ţară. Dacă nu plăteam amenda nu treceam.

Şi eram atît de aproape de ţară.

M-am întors îngîndurat către maşină în timp ce poliţistul se-ntorcea satisfăcut cu maşina de la cei pe care tocmai îi pescuise. Mă uitam în procesul acela verbal, încercînd să traduc din limba rusă ce scrisese el acolo. Mare lucru nu înţelegeam, dar era clar că vedeam scrise cele trei milioane de cupoane amendă penală ce trebuia plătită în termen de 48 ore dacă nu voiam să fiu arestat. De unde să fi scos eu atîţia bani? Nici nu ştiam valoarea lor. Şi nimeni din coloana de maşini nu mi-ar fi sărit în ajutor. Cum să-i convingi pe atîţia oameni să pună mînă de la mînă, un fel de chetă, ca să adune pentru mine banii necesari pentru achitarea amenzii?

După ce i-am nesocotit pe toţi, ce tupeu aş mai fi avut ca să le mai cer şi ajutorul?

Dacă n-am vîndut maşina în Polonia, iată că acum trebuia să o vînd pe un preţ de nimic în Ukraina, numai ca să pot trece graniţa. Dar cui să o fi vîndut repede? Oricine voia s-o cumpere trebuia mai întîi să vadă dacă maşina nu era furată, şi trebuia să dovedesc că era propietatea mea. Ca să dovedesc, trebuia mai întîi să ajung în ţară. Aşa că ieşea din calcul vinderea maşinii.

Ajuns la maşină, m-am pus pe aşteptat să văd urmarea. Eu nu aveam nici o putere de a rezolva problema. Oricum nu se putea rezolva nimic la bancă acolo la Cernăuţi. Programul cu publicul pentru amenzi era numai marţea şi joia dimineaţa între orele 10:00-12:00. Chiar să fi avut cu ce plăti, ar fi trebuit să mă întorc 40Km înapoi ca să constat că se terminase programul de lucru. Şi fiind marţi, trebuia să aştept pînă joi obligatoriu cu sau fără bani.

Şi băieţii nu mai apăreau nici să-şi recupereze bagajele. Poate or fi trecut deja graniţa. Cine ştie dacă mă aşteptau să mai vin şi eu. Văzusem un autocar care tocmai trecuse.

Autocarele aveau regim special. Ele nu trebuiau să aştepte la rînd. Poate că s-or fi urcat în autocarul acela. Acum mai trecea unul. Oare ce-ar fi fost să mă fi urcat şi eu într-un autocar ca să trec graniţa, să ajung acasă şi să aduc bani de amendă, după care să-mi recuperez şi maşina ca să mai trec odată graniţa cu tot cu ea? Dar nu puteam proceda aşa, că actele mele erau la poliţa de frontieră cu tot cu paşaport. Aşa că vrînd-nevrînd stăteam la doi paşi de ţară, fără ca să pot intra în ea.

Se apropia încă un autocar ce depăşea coloana. I-am ieşit în întîmpinare. Am discutat un pic cu şoferul prezentîndu-i pe scurt situaţia în care mă aflam. Nu mă putea ajuta cu nimic nici el nici oamenii pe care-i transporta. Despre eventualitatea că îi găsea pe băieţii aceia în vamă, oricît s-ar fi rugat de el, nu i-ar fi luat fără ştirea patronului. Dacă nu erau înregistraţi în evidenţele patronului şi-i lua, în caz că se iveau ceva probleme, şoferul risca să nu-şi poată lua salarul, mai era şi penalizat, plus că putea fi dat afară din servici. Nimeni nu risca. Era sigur că nici celelalte autocare care tocmai trecuseră înainte nu-i luase pe băieţi. Dacă ar fi fost pe teritoriul Poloniei se mai putea rezolva problema cumva, dar în Ukraina nici într-un caz. Doar dacă treceau cu vre-un TIR, ori cu vre-o maşină mică. Pe jos nu se putea ca să treacă cineva graniţa. Era imposibil. Numai dacă treceau fraudulos, pe undeva mai departe de vamă. Problema era că gardurile ce împrejmuiau Ukraina erau foarte înalte şi erau conectate la reţeaua electrică ca să-i curenteze pe cei care ar fi încercat să treacă fraudulos.

Dar oare ce era în bagjele băieţilor nu puteam să vînd ca să fac rost de bani?

Trebuia totuşi să aştept ca să mă conving că nu mai apăreau. Ce dacă mai trecea o noapte?

Între timp poate se schimba şi tura, şi veneau alţi poliţişti la pichet. Cine ştie dacă erau mai blînzi şi m-ar fi înţeles, sau dacă nu cumva erau mai flămînzi. Iar actele mele nu ştiam dacă vor fi transferate la tura următoare, şi dacă nu cumva trebuia să rezolv cu acelaş poliţist problema. De obicei nu se băgau unul peste altul.

Episodul 28

Nu mă gîndisem să-i propun poliţistului aceluia că-i dau maşina, numai să mă lase să intru în ţară. Sînt convins că ar fi acceptat dacă i-o dădeam gratis. Dar eu ştiam atunci un singur lucru.

Dacă Dumnezeu a fost Acela ce vorbise cu gura mea atunci cînd i-am spus omului roş că indiferent de faptul că voi rămîne fără bani, fără benzină şi fără mîncare în Polonia eu tot voi veni înapoi în ţară cu tot cu maşină şi sănătos, cu siguranţă trebuia să se împlinească.

Dacă socoteam bine, fără bani rămăsesem, şi fără benzină deasemeni, dar am ajuns pînă la graniţa cu România cu tot cu maşină. Şi ce dacă n-am avut de mîncare timp de o săptămînă? Şi ce dacă am îndurat gerul de ─25º în această perioadă?  Eram perfect sănătos în continuare. Mă simţeam doar un pic obosit. Mai trebuia să ajung în ţară. Dacă Domnul împlinise pînă aici proorocia, trebuia s-o împlinească pînă la capăt. Eu nu ştiam cum, dar EL ştia. Fusesem la un pas de a fi împuşcat, dar comandantul acela n-o-ndrăznit să strige „Foc”. Puteam să mor îngheţat, dar moartea se pare că fusese trimisă în concediu.

Eu nu ştiu cum de am rezistat, dar am rezistat.

Ştiam precis că Domnul mă introduce în ţară, fără să fiu arestat şi nici amenda penală n-aveam s-o plătesc. Doar ştiam asta fără să-mi imaginez cum. Deci n-avea rost să mă frămînt degeaba. Ce era pregătit de Domnul pentru mine, trebuia să se împlinească obligatoriu.

Vedeam şi eu cum se lăsa seara, iar eu mă aflam tot în Ukraina.

De băieţi nu ştiam nimic. Nici nu m-am dus să-i caut. Oricum, eu cu de la mine putere nu aş fi putut trece graniţa. Iar dacă-i găseam pe băieţi nu mai puteam să-i oblig ca să meargă cu mine. Şi-aşa cheltuiseră o groază de bani tranzitînd Ukraina. Şi mă simţeam vinovat. Eu îi convinsesem ca să nu meargă cu autocarul de acolo din Warşowia. Şi după cît de mult timp trecuse, eram ca şi sigur că se aflau în România deja. N-avea rost nici să-i caut, nici să-i aştept. De fapt nici nu-i aşteptam, ci doar aveam răbdare ca Domnul să-şi pună în practică planul Său de a mă trece graniţa aşa după cum a vorbit cu gura mea.

Priveam la maşinile acelea momeală şi la poliţia de frontieră cum pescuia pe cîte un novice. Îi compătimeam, dar n-aveam cu ce să-i ajut. Unii dintre ei scoteau ultimii bani cîştigaţi din greu prin Polonia ca să-i mituiască pe poliţişti. Alţii mai cu experienţă, ştiind unde-i pichetul, mergeau direct, dădeau şpaga şi plecau repede mai departe. Şi poliţiştii treceau pe lîngă mine oridecîteori mergeau la pescuit. Priveau la mine cu tîlc, în sensul să iau exemplu de la cei care se descurcau. Dar de unde bani ca să le dau? că le-aş fi dat. Şi timpul trecea.

Auzeam o voce care-mi spunea „încă un pic de răbdare şi vei trece graniţa”. Dar de unde auzeam vocea? Nu era nimeni lîngă mine să-mi şoptească. Mai trece ceva timp şi iar auzeam vocea care mă încuraja să aştept. Deja mă obişnuisem cu aşteptatul, dar nu apărea nimic la orizont; nimeni nu mă lua de mînecă ca să mă treacă graniţa. Am adormit aşteptînd.

Nişte ciocănituri uşoare în geamul portierei m-au trezit. Erau băieţii care veniseră înapoi la mine. Se săturaseră să tot fie refuzaţi de şoferii maşinilor cu care ar fi vrut să treacă graniţa fără mine. Erau şi îngheţaţi de frig. Le era lehamite de atîta deşertăciune.

Unul din ei îmi zice:

─Nene, se vede treaba că tot cu dumneata trebuie să intrăm în ţară. Nu n-i s-o-ntîmplat niciodată ca acuma. Nici nu ne gîndeam că nu găsim pe nimeni care să ne treacă dincolo. Întotdeauna am găsit pe cîte cineva. Dar azi avem ghinion. Totuşi cu dumneata trecem.

─Eu n-am nimic împotrivă. Problema e că n-am cu ce plăti o amendă de trei milioane de cupoane. Şi trebuie să plătesc la Cernăuţi, nu aici. Iar la bancă deschide tocmai joi.

─Lasă nene că ne descurcăm noi. Vorbim noi cu poliţistul.

Se duc ei la pichet, pierd timpul pe acolo vre-o oră, şi vin înapoi dezumflaţi şi revoltaţi.

Poliţistul nu voia să discute cu ei, ci doar cu mine. Iar eu n-aveam cu ce-l mitui.

Mi-au dat ei 50 mărci pentru şpagă. Nu ştiu dacă era echivalent cu trei milioane de cupoane, dar i-am pus şi eu în procesul verbal împăturit şi am intrat în pichet.

Văd poliţistul şi-i spun:

─Las aici pe birou hîrtiile astea, te uiţi prin ele, şi-mi spui ce mai trebuie. Eu aştept afară.

După 10 minute de aşteptare, iese din pichet zicîndu-mi că, amenda ca să fie anulată mai trebuie unsă cu încă 50 mărci. Cînd i-am adus de la băieţi, am căpătat actele.

Atunci am întrebat dacă pot pleca mai departe, şi primesc următorul răspuns:

─Da ce, ţi-am spus eu să rămîi?

De aici încolo ne aştepta o nouă coloană de maşini înainte de a intra în vamă.

Băieţii făcuseră cunoştinţă cu cineva care vindea cartuşe de Kent, Malboro şi BT, şoferilor amatori de ţigări bune. S-au dus la el ca să intervină la un vameş care să ne cheme în faţă, fără ca să mai aşteptăm la rînd. Nu ştiu cît au plătit, dar după ceva timp numa văd că sîntem învitaţi în vamă, în timp ce ceilalţi şoferi ne huiduiau, înjurănd şi fluierînd.

Fără să fim controlaţi am ajuns în vama românească. Aici poliţia de frontieră l-a verificat doar pe cel care avea duplicat de paşaport, mai amănunţit. Apoi au primit şi ei ceva bacşiş, după care zburdam pe asfaltul românesc cu 140 la oră fără să-mi pese că ar putea să mă prindă radarul. Aşa am ajuns la Roman, rămînînd iar fără benzină în rezervor. Şi nu îndrăzneam să le cer băieţilor nimic. Trebuia să mă descurc. Eram deja în România.

Băieţii s-au sfătuit între ei, zicîndu-mi să trag maşina la un PECO. Acolo mi-au făcut plinul, mi-au umplut şi canistra, şi mi-au dat ăia 50 de mărci înapoi, plus încă 200 de mărci pe deasupra. Deasemeni mi-au lăsat şi suvenirurile din bagajele lor, felicitîndu-mă pentru curajul de care am dat dovadă, dar şi pentru faptul că nu le lipsea nimic din bagaje, considerînd că aş fi putut să cotrobăiesc prin ele cît lipsiseră ei. În căptuşeala rucsacurilor aveau şi foarte mulţi bani. Chiar mi i-au arătat ca să văd şi eu. Nişte hoţi profesionişti apreciau cuminţenia mea şi faptul că nu mi-a fost frică să mă avînt în necunoscut.

I-am dus pînă la scară aşa după cum promisesem. Apoi ne-am despărţit prieteneşte.

În final am ajuns şi eu acasă, gîndindu-mă prin cîte am trecut, şi cîţi bani au cheltuit băieţii aceia ca să trecem împreună prin Ukraina. Făcusem un calcul estimativ ajungînd la concluzia că numai ce ştiam eu erau peste 900 de mărci. Plus ce mai cheltuiseră ei fără ştirea mea depăşiseră binişor 1000 de mărci. Ba chiar şi-au permis să-mi mai dea şi mie atîtea cadouri.

La suma asta puteau veni lejer cu avionul de două-trei ori direct din Germania fără să treacă prin atîtea pericole. Dar ei n-au avut de ales. Ei erau pregătiţi de Domnul în mod special ca să mă aducă pe mine acasă. Ei au făcut voia Domnului fără ca să bage de seamă.

Important e că ce m-a pus Domnul să proorocesc încă înainte de a pleca din ţară, s-a împlinit punct cu punct. Şi am ajuns acasă cu tot cu maşină şi sănătos, chiar dacă n-am avut bani, nici benzină, nici mîncare, exact aşa după cum am zis, suportînd un frig de minus 25 grade. Ce nu pronosticasem eu a fost timpul „Coşmarului”. N-am ştiut că va dura mai mult de o săptămînă.